Iartă-mă, Doamne!

Iartă-mă, Doamne, căci păcatul meu în fața Ta este și față de Mine:

Viața pe care Tu mi-ai dăruit-o și pe care Eu mi-am asumat-o,

Am uitat să o trăiesc pe deplin, așa cum îmi este menit:

Au fost multe ploi de abundență trimise de Tine,

Iar Eu doar la 2 sau 3 m-am oprit să dansez în ele,

Si le-am lăsat să mă spele; în rest am fugit,

M-am ascuns, m-am supărat pe ele ...

Drept împăcare, mi-ai amintit prin curcubeie promisiunea dintre noi,

Iar eu, nici că le-am observat, făcându-mă că nu știu importanța lor...

Zilnic, cu fiecare răsărit și apus, mi-ai arătat că există mereu un început și un sfârșit la fel de frumos la tot,

Iar eu m-am încăpățânat să rămân permanent în dogoarea zilei, sau să lungesc la nesfârșit liniștea nopții ...

Mi-ai scos la fiecare pas în cale, copii cu chef de joacă pentru a-mi trezi bucuria de a trăi,

Iar eu, i-am certat țipând să fie cuminți ...

La fel și bătrâni înțelepți cu povești adânci de viață să-i înțeleg sensul curgerii,

Iar eu, nu le-am ascultat cu luare aminte...

Mi-ai oferit zăpadă neatinsă, pură, albă, și n-am ieșit din casă până nu mi-a fost dată din drum,

Și iarbă fragedă înrourată, pe care n-am pășit desculță de frică să nu răcesc ...

Mi-ai adus la poarta inimii suflete deschise în care să locuiesc și au găsit poarta încuiată cu mii de lacăte ...

Ai umplut lumea de cântec și eu mi-am astupat urechile.

Mi-ai dat aripi să zbor, iar eu m-am legat cu lanțuri de pietre de moară ...

Ai sădit flori în sufletul meu și eu am ascuțit securi, pregătindu-mă de secerișul burienilor.

Iartă-mă, Tu, Doamne, căci mie, mi-e tare greu să mă iert!

Suflet, logos și creație

La început Dumnezeu doar a fost, existență pură, esență a … feminității, sic. Femininul este creator relaxat în starea de a fi, și din el se naște agitația de a face, de a ști, de a cuceri, o nouă cunoaștere, o nouă formă. Întuneric fără conștiință de sine, o supă primordială plină de potențiale încă nedescoperite. Dar, iată că întunericul devine conștient de sine însuși, de lipsa sa de cunoaștere a ceea ce poate deveni și își spune ”Să fie lumină”. Lumina este primul rezultat al Logosului, primul concept al creației care ia formă și se materializează urmând comanda dată de Cuvânt. Și iată că are loc și prima separare, a întunericului de lumină, prima interdependență, primul contrast, primele două opoziții care se completează și influențează reciproc.

Existență, Logos și lumină

Existența (starea de a fi), Logosul (gândirea și conștientizarea) și lumina (starea de a acționa, mișcarea) au format cele trei aspecte ale lui Dumnezeu, cel puțin în acest Univers ... Separate, dar în armonie, angrenate într-un joc al ciclurilor nesfârșite. Creatorul și-a dorit să se cunoască pe El însuși mai bine, să experimenteze, să-și dezvolte potențialele, să le pună în practică, și îndrăznesc a spune …., să se joace. Cele trei aspecte ale sale au început un dans al energiilor fascinant, iar de acolo lucrurile au luat-o la vale (s-au complicat).

La prima strigare, durerea separării a fost mult prea adâncă pentru a permite cunoașterii Logosului să o poată alina. Setea și dorința de a reveni la starea inițială de grație, de deplinătate, conexiune nemijlocită cu Întregul, au condus spre tendințe de autodistrugere și de distrugere a unei mari părți a creației. Logosul a asistat neputincios, în zadar garantul iubirii lui Dumnezeu, nimic nu i-a convins că au nevoie unii de alții, și că iubirea și acceptarea reciprocă este calea spre uniune în întreg. Iubirea necondiționată de timp, spațiu, formă; iubirea de dinainte de separare, este chiar cea care a permis separarea, care a inițiat testul suprem, pentru ca fiecare aspect să se poată iubi pe el însuși diferit de celelalte, și pe celelalte în ciuda diferențelor.

Există totuși o punte de legătură, Dumnezeu și-a alchimizat conștiința de sine într-un cristal format din lumină necreată, supa primordială, capabil să reflecte atât lumina cât și întunericul. Să le reflecte, să le înmagazineze, și să le amplifice materializarea. Misiunea acestui tip de cristal a fost de a reprezenta legătura dintre cele două lumi, cea creată și sursa, să transmită cunoașterea de la unul la altul. Acest cristal noi l-am numit suflet, iar fațetele sale înzestrări, către lumină sau întuneric.

Sufletul care completează creația …

Sufletul este cel care completează creația, reunind-o, este nestemata după care aleargă spiritul care caută calea înapoi către Dumnezeu, căci nu se va putea întoarce fără el sub forma unei bijuterii. Sufletul omului trebuie să urmeze modelul Universului, de manifestare din interior către exterior, și de recuperare prin alchimizare când ciclul se întoarce. Logosul este Promisiunea lui Dumnezeu că Îi așteaptă pe toți să se reîntoarcă la El când își încheie căutările.

Eu zic că cel mai tare s-au complicat lucrurile atunci când Creatorul a decis să se recreeze pe Sine însuși în creația Sa, după chipul și asemănarea sa. Energie materializată de scânteia divină. Doar că a uitat cine e. Creației planetelor și a stelelor îi lipsea, cel puțin aparent, legătura, liantul dintre ele, și anume Logosul. Să nu credeți totuși că acestea nu au voce și conștiință de sine, au, doar că diferența dintre limbile lor și ale noastre e atât de mare încât nu le mai putem înțelege. Pentru a o face ar trebui să ne armonizăm pe frecvența lor și să anulăm distanța dintre noi, în afara timpului și a spațiului. În dimensiunea creației Omului, logosul a luat forma ispitei cunoașterii, a șarpelui Dragon. Căutarea Logosului, a adevărului despre sine, iubirea și acceptarea sa, reprezintă acum calea înapoi către acasă.

POVESȚI DESPRE SUFLET ȘI ALTE MISTERE

Rugăciunea - calea spre Dumnezeu

Ce este de fapt rugăciunea, și cum se practică ea? Este adevărat că ea nu ar trebui practicată oricum și în orice condiții, dar aceasta ține mai mult de o atitudine interioară decât de condiții exterioare. Însă regulile sunt mai simple decât ne-am aștepta noi, și mult mai greu de respectat tocmai din acest motiv. Rugăciunea în fața lui Dumnezeu presupune asumarea unei atitudini respectuoase, plină de atenție, atât la ceea ce afirmi, cât și la ceea ce simți, la fel cum ai proceda și în comunicarea cu un interlocutor oarecare, dar prinși într-o conversație care te interesează: privindu-l în ochi, atent, alegându-ți cu grijă cuvintele pentru a fi exact, corect în modul de adresare, sincer în abordare.

Rugăciunea - alegere și atitudine

View fullsize

Rugăciunea trebuie aleasă cu grijă, dacă este una lungă, ea spune o poveste cu tâlc, iar acel tâlc ar fi bine să fie înțeles în toată profunzimea lui, dacă ea este scurtă, atunci rugăciunea devine o mantră, repetată pentru a integra vibrația fiecărui cuvânt în parte, până devii una cu rugăciunea respectivă. Așa cum este Rugăciunea Inimii care poate fi repetată cu voce tare sau în gând în timp ce realizezi orice alte activități zilnice, pentru a te asigura că acțiunile tale sunt în Dumnezeu. Indiferent că te adresezi direct lui Dumnezeu Creatorul sau unui aspect al Său în manifestare: Maicii, lui Isus, Duhului Sfânt, unor sfinți intermediari, crucii, nu uita că ceea ce contează este cât suflet și câtă credință se regăsește în tine, nu contează că o spui cu voce tare, că o cânți, că o spui în gând, ci convingerea cu care te-ai adâncit în această sarcină.

E bine să aprindem o lumânare, sau o candelă, sau tămâie atunci când ne rugăm? E bine pentru noi, în primul rând pentru că un ritual ne ajută să ne pregătim mental și sufletește pentru activitatea plină de reverență pe care urmează să o întreprindem, e bine și să avem un ajutor în a ne centra atenția. Nu citiți mecanic o rugăciune, că ea va avea același impact pe care îl are și asupra voastră textul unui reprezentant de marketing TV, stradal sau la venit la ușă să vă vândă ceva inutil. Simțiți rugăciunea, cu fiecare cuvânt al ei, fiți acolo alături de cel care a spus-o prima oară, încercați să înțelegeți ce l-a mânat în alegerea acelor cuvinte. Și nu uitați ce v-a făcut pe voi să alegeți tocmai această rugăciune, tocmai acum, simțiți-vă ca și cum acum ați spune-o prima oară. Și va fi suficient o singură dată pentru a stabili conexiunea.

De ce se roagă oamenii?

Fie pentru a găsi alinare, pentru a căpăta putere, pentru a mulțumi, pentru a se confesa și obține mântuirea păcatelor, din compasiune pentru ceilalți sau pur și simplu, după cum spuneam, pentru a relaționa cu divinitatea. Este și un mod de a te retrage din lume, și din fața presiunii pe care aceasta o exercită asupra ta, și a regăsi liniștea, confesând grijile și preocupările tale unui forum superior. De aceea e bine să te rogi zilnic, de preferat și dimineața și seara, și înainte de masă, pentru că îți oferă acea stare de care ai nevoie pentru a trăi în pace și armonie.

Astfel că, înainte de a începe a vă ruga, întrebați-vă dacă rugăciunea pe care ați ales-o reprezintă adevărul din inima voastră, dacă cuvintele ei vă fac să simțiți nevoia de a le cânta precum un imn, dacă vă aduc lacrimi în ochi, dacă vă apleacă privirea spre interior, dacă vă mișcă în vreun fel anume. Astfel trebuie să fie puterea rugăciunii, să vă facă să vibrați profund, să vă cutremure, să vă uimească. Fiecare cuvânt rostit să fie ca un strigăt plin de ecou care să poarte cu el întreaga voastră simțire.

Și amintiți-vă de acel Sfânt Ioan, care neștiind să citească, nu știa nicio rugăciune, și făcea vindecări spunând simplu: ”Doamne Ajută!”

CITEȘTE ALTE POVEȘTI DESPRE IȚELE SUFLETULUI