Cască bine ochii

Trei maimuțe buclucașe

Înțelepciune vs Inteligență

Înțeleptul are un grad de inteligență cultivată de experiență, însă inteligența de sine stătătoare nu implică existența înțelepciunii.

Cele trei maimuțe din imagine vă pot fi familiare ca și simbolistică, deși poate că nu ați stat să reflectați la muntele filozofic care stă la baza acestui concept. Indiferent dacă mergi la originile japoneze, sau faci un paralelism cu Confuscius, Socrates, Ghandi, principiul de bază rămâne același: nu asculta, nu privi, și nu spune lucruri care nu sunt drepte.

Observați că am spus ”drepte” și nu corecte, sau adevărate, sau... Drept aici are sensul arhaic juridic în care dreptatea era împărțită de înțeleptul locului (și ca exemplu aveți parabola lui Solomon cu tăierea copilului pentru cele două mame).

Sunt trei maimuțe, dar sunt 4 concepte: ultimul, cel mai puțin cunoscut, este și cel care spune să te abții să acționezi într-o direcție care nu e dreaptă, și nici să nu îți lași sufletul să delibereze asupra ce nu e drept, în esență: nu judeca.

Așa se explică faptul că poți identifica și admira mai ușor omul inteligent decât pe cel înțelept, pentru că primul este rapid în a-și afișa calitatea, iar pentru el, dreptatea vine pe primul loc, și nu ce este drept (binele comun al tuturor, și să nu faci rău), al doilea însă nu va vorbi, asculta, vedea și/sau acționa până și decât atunci când este sigur de beneficitatea acestor acțiuni.

Maeștri vs Învățăcei

Nimeni nu e ce te aștepți tu să fie

Așa cum educația nu îți asigură inteligența, cel mult o mimare a ei, nici experiența per se nu îți asigură înțelepciunea. Nu ați văzut oameni inteligenți chiar făcând aceeași greșeală/prostie de nenumărate ori? Poți cultiva inteligența învățând, repetitiv, până când ceea ce înveți se integrează/asimilează, iar viteza de răspuns crește, înțelepciunea se obține cultivând alte calități și abilități, cum ar fi compasiunea, discernământul, bunul simț.

Compasiunea nu e milă, discernământul presupune obiectivitatea unui observator imparțial, iar bunul simț nu înseamnă numai politețe ci și conștientizarea locului tău în lume și poziționarea corectă pe el, precum și o bună cunoaștere a lumii și de sine.

Când vorbim de maeștri și învățăcei, cred că cel mai puțin respectăm regula celor 3 maimuțe, de fapt, fie urcăm maeștrii pe un piedestal pe care doar morții ar trebui să fie așezați, și poate nici ei, fie ne aplecăm să apucăm proverbiala piatră. Prima întrebare a compasiunii este: suntem toți egali (în fața lui Dumnezeu)? Dacă practicăm compasiunea, atunci da, toți suntem egali și nimeni nu se suie pe piedestal, nimeni nu se prostează la baza lui. Așezarea pe un piedestal este o greșeală la fel de sancționabilă precum și dărâmarea lui când observi că idolul tău are picioare de lut.

Isus a fost numit învățător pentru că pildele sale erau uneltele unui astfel de spirit, și el este suma celor care îl urmau (în apostoli ai lipsa de credință, de curaj, trădarea, avariția, furia și altele). Cel mai ușor se devine maestru în pustie, când lupta se dă doar între tine și ai tăi. Nu e ușor, dar odată câștigată lupta, e ușor să păstrezi avantajul fără influența unui factor extern (cine știe ce fac electronii când nu îi observă nimeni?).

Provocarea este să supraviețuiești lumii, să te poți mula pe cerințele unei mulțimi, fiind în același timp oglinda tuturor, păstrându-ți totuși individualitatea. Faptul că tu îi înveți pe alții nu te scutește de propriul proces de învățare, greșelile deja asimilate nu te scutesc de unele noi, iar însăși faptul că ești primul pe un drum vine cu riscul să greșești direcția. Asta nu e o scuză pentru invățăcei să-și judece învățătorii, deși o fac cu atât mai abitir cu cât au învățat mai mult de la ei, și nici să-i asmută unii împotriva celorlalți.

Eu sunt, dar unde?

De la iluminare la ascensiune, mersul nu e întodeauna ascendent

Vaaai ce îmi plac mie memele spirituale, și mai ales cât de ușor o iei la vale în baza lor. Arhicunoscută este și cea ”EU SUNT” (tot ceea ce este, una cu Dumnezeu, bla, bla). Îmi plac mai mult vorbele populare, cu grad de realism verificat gen ”până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”. Când te uiți la alții și îi judeci unde au ajuns și cum sunt, în loc să-ți vezi de treaba ta crezi că dai dovadă de înțelepciune, compasiune, sau discernământ? Cine o face, indiferent de cine este, nu e Dumnezeu și la nivelul lui EU SUNT, nici măcar SUNT nu e, sunt Eu contra altora cu care mă compar și îi judec să par EU mai cu moț.

SUNT orice, oricine, orice rol, iar dacă vreau să urc, rădăcinile mele trebuie să coboare, pentru că forța unui copac și rezistența lui nu vin de la soare, ci de la pământul care îl susține, iar ca idee, nu degeaba emoțiile sunt pereche, pentru că ele se experimentează, se cunosc cu adevărat comparativ, pentru că aprecierea uneia nu poate fi făcută pe deplin în absența punctului de referință.

Atotcunoașterea (de sine și a universului pe care îl reprezinți) implică experimentarea și rezonanța pe toate frecvențele, și cele înalte, și cele joase, și cele care crează și cele care distrug, stările conștiinței sunt simple instantanee pe cale, și doar sistemele izolate păstrează o frecvență pe termen lung.

În loc de concluzie

Eu NU sunt, nici n-am măiestrit ceva care să mă scoată la înaintare și cu toate acestea lumea mă tot găsește în găurile de șarpe în care mă tot ascund. De ce, Dumnezeu știe, eu cred că e Karma și Feng Shuiul eșuat (așa cum e și rolul meu de maestru ascendent). Dar dacă tot vin, aș vrea să înțeleagă un lucru esențial, eu personal am tot respectul și recunoștința față de cei care m-au ajutat să devin cine sunt, așa cum sunt eu, bună-rea, nici nu contează, decât pentru mine.

Iar dacă veniți și îmi spuneți ”am fost la cutărică, dar nu a reușit să mă… - completați cu ce-o fi - convingă/rezolve/lămurească”, eu am două reacții: fie vă spun că nu îl/o cunosc pe cutărică, și nu aș putea să mă exprim de niciun fel, iar dacă cunosc, iar ei care fac asta cu mii de oameni nu au putut, cu siguranță nici eu, Mafalda nu sunt, decât pe bani grei, sau karmă viitoare.

Cel mult pot oferi o nouă perspectivă, dar alte perspective funcționează arareori când omul nu le vede nici pe primele și nu înțelege oportunitățile ce i s-au oferit. Aceste perspective, indiferent de cine le oferă, nu sunt decât niște semințe aruncate, care au nevoie de timp pentru a germina, de solul potrivit pentru asta, și de o menire de a fi.

Cască bine ochii, că poate unde ai fost până acum a fost fix unde trebuia să fii, cine ești este ceea ce te împiedică să devii cine ai vrea să fii. Pe principiul eu sunt responsabil pentru ceea ce spun eu, nu pentru ce înțelegi tu, din experiență știu că oamenii nu învață nicioadată ce li se predă, ci ceea ce înțeleg ei din asta. Iar dacă ai stat, virtual vorbind, ani la picioarele unui maestru și nu te-ai prins măcar de aceste lucruri de bază, ai stat degeaba, n-ai căscat bine ochii, urechile, iar dacă te vaiți că nu ai învățat nimic după câteva luni (sau o singură dată), pune-ți întrebarea de ce te-ai dus, ca să ai unde pierde timpul cu talent? Majoritatea acestor oameni care se străduie să îi învețe pe alții au petrecut mare parte din viața lor chinuindu-se să înțeleagă cât să poată explica și altora, iar tu ți-ai deformat așteptările privind prea multe filme în care o pilulă/gândac magice schimbă soarta eroului și îl saltă să o ardă cuantic la înalt nivel. E ca și cum ai căuta mântuirea printr-un city break la Mecca, iar tu nici măcar musulman nu ești, am zis.

Dacă nu știți cum se cască bine ochii, știu eu o carte care explică bine Cască bine ochii de Mariana Kaplan, o prezentare mișto găsind aici.

Principiile, bată-le vina!

Principiul "Cui pe cui se scoate"

Acest principiu se bazează pe premisa că soluția unei probleme este de același tip cu problema însăși. Vă dau un exemplu: probleme cu vrăji, farmece, legături - mergi la vrăjitoare, că doar o vrăjitoare face d'astea, și combați focul cu foc: cine leagă și dezleagă, eventual pentru o sumă modică extra, ți-i leagă pe cei care te-au legat să-i învețe minte s-o mai facă și altădată. Sună logic, nu-i așa? Deși nu sunt genul care pentru fiecare soluție găsește o problemă, aș vrea să atrag atenția că acest principiu este mult prea apropriat de cel biblic ”Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Rezultând, în mod evident, dovedit istoric, escaladarea conflictului. În plus, ar fi nevoie să subliniez și alte câteva aspecte: de unde poți fi sigur că vrăjitoarea ta are suficientă cunoaștere pentru a identifica corect problema și în consecință să o trateze corespunzător, și mai mult, că este mai puternică decât a adversarului (mama lor de dujmani)? Și să vă mai spun un secret (destul de cunoscut de altfel): nu numai vrăjitoarele leagă, blesteamă, fac farmece, iar puterea spirituală se ascunde unde nici nu te aștepți, ea manifestându-se în feluri obișnuite, curente, putând lua forma și manifestarea unui simplu gând. Slujba de cununie leagă, psalmii blesteamă, legatul lacătelor de garduri sunt legături, purtatul chiloților pe dos pentru protecție, întorsul cănii să găsești obiectul pierdut reprezintă farmece , inclusiv punerea cuiva pe un acatist, sau citirea anumitor rugăciuni pentru soluționarea anumitor probleme...

Principiul ”N-am fost eu, și dacă am fost, nu recunosc”

Dacă ultimul paragraf de mai sus nu v-au făcut să exclamați un ”Aoleu și vai de mine, uite ce fac fără să-mi dau seama”, atunci vă numărați printre adepții principiului de mai sus. Pe baza unui alt principiu fundamental, anume că nu există cauză fără efect, și efect fără cauză, dacă v-a ”bătut” Dumnezeu și experimentați bube și babe (aka farmece, descântece, blesteme, făcături și alte minuni), cu siguranță faceți și voi ceva asemănător sub o formă sau alta. Chiar și atunci când karma neamului stă grămadă peste voi, și vă înghesuie păcatele neamului, nu degeaba ați aterizat în neamul respectiv, ați picat datorită altui principiu - cine se aseamănă se adună... De aia neamul nu ți-l alegi, sau mai bine zis, alegerea e limitată la ce îți poți permite... Dacă nu ai avea deloc sămânța karmică plantată în câmpurile tale, atunci terenul ar fi infertil, și nu ar răsări nimic la suprafață.

Principiul ”Musai să schimbăm ceva, dar totul să rămână la fel”

Dacă într-un final apoteotic ajungem să recunoaștem că posibil cauza să fie la noi și nu avem de ales decât să facem ceva să schimbăm lucrurile, ajungem la axioma de mai sus, pentru că nu-i așa, există ”n” motive pentru care suntem așa cum suntem, și dacă schimbăm ceva, cine știe ce drob de sare ne mai poate cădea în cap. Mai bine cu răul știut, decât să înfruntăm frica de necunoscut, sau mai rău, să ne imaginăm deja traseul plin de pericole reale sau imaginare de pe noul drum. Liberul arbitru este o utopie nu pentru că el nu există, ci pentru că nimeni nu e dispus să îndeplinească condiția de bază pentru manifestarea lui: anume asumarea răspunderii, până la capăt, fie să te schimbi, fie să te accepți cum ești și să defilezi așa, împăcat cu cine ești și durerile și suferințele tale. Așteptăm să ne tragă cineva de mână, la o adică acceptăm chiar și să ne biciuiască de la spate, pentru a ieși din necazuri, eventual să putem mai târziu avea și pe cine da vina în caz de nereușită.

Principiul ”Scoate capul din cutie”

Poate recunoașteți termenul englezesc ”think outside the box”. Conform paradoxului lui Schrödinger, în interiorul unei cutii închise, ești atât viu cât și mort simultan, și nu știi cu adevărat cum ești până nu deschizi cutia. Bine, era vorba de o pisică, dar știm cu toții cum sunt pisicile cu cutiile, ele scot mereu capul să verifice că sunt vii. Dincolo de spațiul sigur al cutiei în care trăim și cu care ne-am obișnuit, în care ne izolăm de lume și influențele acesteia, există întrebarea ”și acum ce fac?”. Și în afara cutiei faci ce făceai și înăuntru, trăiești. Însă acum ai o perspectivă mai largă, ai mai multe opțiuni, poate o cutie mai încăpătoare, cu funde, și altele... De aceea poate că ar fi mai bine să îți ierți dușmanii înainte să-i înveți minte, drumul la biserică să fie cu scopul introspecției mai mult decât cel al expectativei, apelatul la vrăjitoare să fie așa ca obținerea unui alt punct de vedere - o a doua părere de confirmare/infirmare a bubelor, nu de alta, că tratamentul lor este schimbarea.

Denegarea de opinie

Orice asemănare cu realitatea este pur intenționată și deloc întâmplătoare, dați-mă în judecată!

Târgurile ezoterice

Socoteala de acasă și cea din târg…

Înainte de era tehnologiei și a informației, pe vremea când era bunica fată mare, târgurile erau la mare căutare datorită faptului că se numărau printre puținele ocazii unde puteai avea acces la diferite mărfuri și servicii și face schimb de informații mai mult sau mai puțin utile. Altfel era greu să găsești ce ai nevoie, iar pentru asta făceai un efort și străbăteai, uneori cu zilele, drumul până în locul târgului.

Aveai, prin urmare, trei motive să mergi la târg: să vinzi sau să cumperi ceva, și să faci schimb de informații. Mai erau, desigur, și curioșii care se nimereau pe acolo, plus cei care veneau la șterpelit sau la îmbârligat lumea. Lumea, care putea să fie mai mult sau mai puțin atentă la ce cumpără, de la cine, cât de mare îi este cu adevărat nevoia, și așa mai departe…

În vânzări competiția este acerbă, doar nu o să lași pe careva să îți strice vadul pentru că are un produs mai arătos, a călătorit mai puțin cu el, a fost mai atent la detalii. Dai un ban, dar stai în față, doar sunt puțini dispuși să cerceteze cotloanele pentru comori ascunse, căci nu au răbdarea sau perseverența pentru asta. Mulți sunt atenți cel mult la chilipiruri, și nici nu realizează riscurile lor, cele legate de calitate, de adevărata necesitate, de … Și nici nu vreau să intru în discuția legată de organizarea propriu zisă (logistică, publicitate, amplasament, amenajare…)

La târg nu mergi doar să te uiți, sigur la ceva îți va rămâne sufletul, sau banii la altcineva, iar asta nu se întâmplă doar la târg, nici cu magazinele nu mi-e rușine, de câte ori v-ați dus după pâine și ați plecat cu căruciorul plin ochi. Și nu e totul datorat tehnicilor de vânzări, credeți-mă, că am avut parte de instruire aplicată în așa ceva, iar tehnicile funcționează până la un punct… Iar rezistența nu face decât să ajungi acasă rupt de obosit după o simplă plimbare în magazin, cu dureri de cap, greață, și doar nu ai dat cu sapa nu ai interacționat în mod specific cu nimeni…

Ezotericul, de la agonie la extaz și înapoi la agonie

Târgurile ezoterice nu sunt diferite de tot ce am prezentat mai sus, or fi ele ezoterice, dar tot târguri rămân în esență, și implică aceleași reguli. Cu diferența că în cazul acestora, poți fi sigur că minim 90% din cei implicați au cunoaștere și putere cât să facă din experiența interacțiunii și implicării cu un astfel de târg, una plină de senzații tari. Pentru cei suficient de curajoși (sau inconștienți - sau ambele) să îi treacă pragul, descoperă că fie nu mai vor să treacă pragul vreodată, fie se îmbolnăvesc de o fascinație macabră vizavi de senzațiile tari menționate și sunt precum drogații doritori de încă o doză de adrenalină.

Lăsându-i deoparte pe cei care au o tarabă și nu au habar ce vând (precum o doamnă care vindea cristale și a încercat să îmi vândă un cuarț sagenitic drept jad nefrit), pe cei care vând haine, sau pe cei care vând produse cosmetice cu eticheta originală în limba rusă (am fost tare dezamăgită de lipsa standului lor la ultimul târg - de ce să mint, mai repede boicotez stațiile peco cu acționariat austriac de la care alimentam până acum decât să renunț la produsele rusești cu plante care au supraviețuit Cernobîlului, dar așa sunt eu, ciudată), restul celor care se află acolo au și interese ascunse, uneori atât de ascunse că nici posesorii lor nu știu de ele, uneori nici nu sunt ale lor mai precis.

Sigur, la un ezoteric nu vin numai cei cu intenții pure (și amintiți-vă de vorba care spune că e plin iadul de drumuri pavate cu intenții bune), vin și cei care știu că un astfel de târg va atrage oameni cu potențiale ne-exploatate, cu daruri și haruri de care nici măcar nu sunt conștienți, cu ghizi și cunoaștere și drepturi divine apetisante. Aici se dă bătălia, pe suflet. Când treci pe lângă o tarabă, stai și asculți câte un om, și treci mai departe ușurat de toate cele… La fel de ușor poți pleca cu entitățile curățate de pe cei care au trecut pe acolo înaintea ta, că nu toți au turme de porci la dispoziție…

Deși eu admir mult tehnologia, și sunt un mare fan al utilizării ei, cred că ea prezintă cel mai mare risc, tocmai pentru că ea facilitează săritul peste niște etape ale înțelegerii, și îți permite să eviți procesele intermediare. Intenția celui care a pus bazele tehnologiei este mai importantă decât tehnologia însăși, căci omul de ți-o prezintă poate fi de bună credință. Aș vrea să subliniez că terapiile minune care iau durerea cu mâna (mai ales din cele acute) trebuie privite cu un gram de discernământ.

Durerile acute sunt karmice, ele au entități ce stau de pază, cine te scapă de durere, îți trage de acolo entitatea, și ar fi bine să te întrebi ce se întâmplă cu ea, dacă nu ajunge într-un porc în pustiu. Cel care a folosit tehnologia pe tine înțelege cauza acestei dureri acute, și te poate ajuta și pe tine să o înțelegi și să accepți, eventual să o îndrepți? Dacă răspunsul este ”nu știu” la oricare din aceste întrebări și/sau nu îmi pasă, vă dau o veste tristă, roata karmică nu s-a oprit ci și-a accelerat viteza, pentru că acum sunteți complici în infracțiunea de a merge contra curentului curgerii naturale a universului.

De ce aș?…

Dacă lucrurile stau așa, de ce aș mai merge la un astfel de târg? Doar n-am băut gaz, sau mirosit vreun brăduț verde cânepă să vreau să mă leg la cap când nu mă doare… Mai ales dacă nu ți-ai făcut din asta o meserie, și nici n-ai nevoie să vinzi produsele respective, sau pe tine ca terapeut, ca autor, ca și cunoaștere, ca și profesor, și nu ai o pasiune de întreținut?

Este un test - de rezistență, de discernământ, de compasiune, de maturitate. Nu te pune nimeni să intri într-un cuib de vipere, dar dacă te hotărăști să o faci, reușești fără ca ele să te simtă și să își concentreze atenția asupra ta? Sau dacă sunt fixate pe tine, le poți hipnotiza să se comporte exemplar? Măcar îți vei testa imunitatea la veninul lor…

În ciuda celor prezentate și a faptului că sunt conștientă de ele, eu mă duc destul de floricică la ezoterice, cumva reușesc oricum să calc minim jumătate pe bătături și să scap basma curată chair dacă, sau poate tocmai de aceea, pentru că nici eu nu sunt ușă de biserică. Nu trimit lumină, că s-ar putea efectul să fie invers decât cel scontat, și nu mă rog să îmi fie bine, că din prea bine nu crești, nici nu înveți. Nu îmi fac protecție din același motiv, exceptând situațiile când se sare calul, iar când se întâmplă asta e Jihadul, Apocalipsa, Armageddon, trei în unul.

Altfel, sunt fată drăguță, și mă dau la o parte și las lumea să-și trăiască karma, drama și să-și joace Jocul cum știe și poate mai bine.

Căutarea spirituală

"Lucrez cu mine", "Caut și nu știu ce, dar nu găsesc" "Sunt așa și pe dincolo, și trebuie să îmi integrez aia și ailaltă; Nu fac asta, nu merg acolo, că n-am voie"…

Asta cu "Ai voie?" mi se pare cea mai mișto întrebare, și răspunsul meu e mereu același: "Nu știu, dar decât să cer voie, mai bine îmi cer iertare." Singurul dialog care implică un cerut de voie, este cel cu propria-mi conștiință, că dacă întru în conflict cu ea, știu că ea va fi permanent acolo sâcâindu-mă, așa că, dacă ea nu mă lasă, și sufletul nu-mi dă ghes, și mintea nu vrea să se joace, atunci nu.... Altfel, e liber la joacă în curtea școlii, și cine poate, poate; cine nu, rămâne să citească în clasă, sau va urmări de pe margine joaca altora... Când te joci doar că să treacă timpul, timpul va trece, și joaca ta îl va umple, sau nu…

Femeilor li se spune să învețe să fie femei, iar bărbaților să învețe să fie bărbați, eu aș sugera tuturor să învețe să fie; așa cum le dictează circumstanțele, capabili de a fi și una și alta. Imblânzirea Scorpiei se face nu omorând-o, ci învingând-o în condițiile ei, cu propriile ei arme, o oglindă în fața izbugnirilor ei și dându-i drumul să fie pentru a-și observa reflecția. Sigur, nimic mai frumos decât o femeie în corp de femeie, și un bărbat în corp de bărbat, nimic mai pur decât un înger care și-a recâștigat aripile, sau unul care nu și le-a pierdut niciodată...

Și totuși...

De ce există bărbat în corp de femeie și femeie în corp de bărbat, îngeri căzuți, de ce și îngerii au demoniii lor? Cu cât te încadrezi mai bine într-o categorie, cu atât te îndepărtezi mai mult de centru, și de echilibrul oferit de înțelegerea terenului comun, armonie nu înseamnă să potriveșți cercul în cerc, ci cercul în pătrat și triunghiul în cerc... Mihail poate veni să-ți pună sabia în mâna dreapta și să te îndemne în ring, dar tu poți să-l chemi și pe Rafael să-ți împrumute caduceul în stânga, sau pe Hermes să-ți împrumute cizmele de zbor, pe Atena să-ți țină scutul, pe Diana să îți ajute țintă, pe Merlin să-ți cheme dragonii, pe Thoth să-ti deschidă porțile adâncurilor... Alergerea, odată făcută, gata, e bătută în cuie, lucrurile sunt simple, sigure, mersul pe sârma echilibrului de la granița dintre tabere cere răbdare, atenție, concentrare relaxată - nepăsare dacă o să aluneci într-o parte sau alta, pregătit să încerci din nou, sau să te înclini în direcție opusă...

Îmi amintesc cum deși părinții mei au dorit fată, mă tundeau mereu băiețește, deși eram tunsă băiețește, mă îmbrăcau în rochițe, deși eram îmbrăcată în rochițe, mă jucam doar jocuri de băieți, deși jocurile erau de băieți, chestiile serioase le făceam ca fetele... Cum în egală măsură am văzut filme coreene de bătaie și cele indiene de amor dansant, și-mi dau seama că n-aș putea vreodată să-mi aleg o tabăra și să renunț la cealaltă, îmi place să înțeleg ambele puncte de vedere, să umblu cu un papuc maro și o sanda neagră, cu fundul în două luntri, nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici acasă, nici plecată, poate într-o zi mă voi schimba, dar și dacă o să o fac, nu va dura, pentru că invariabil voi reveni la cine sunt și cum sunt, ăla e punctul de plecare și de sosire.

Căutarea spirituală caută să te completeze, să refacă sfera (pentru cine nu știe primii îngeri, aveau perfecțiunea nașterii în Dumnezeu, sfere complete, asemenea Lui. Îngerii sunt Dumnezeu individualizat, concentrat, organizat. Căderea lor în materie, pentru a învăța mai mult, pentru a ajunge deasupra Lui, în cunoaștere, experimentare, putere de manifestare, este tot Dumnezeu aflat în călătoria de autodescoperire și autocunoaștere. Scopul călătoriei și al căutării este extinderea orizontului dincolo de zona de confort, de ceea ce știi deja, de a experimenta, în practică, tot ceea ce ești sau ai putea fi. Tocmai de aceea nu e atât de importantă destinația, ci drumul până acolo.

Cu ceva timp în urmă, am cărat o amică (cunoștință mai mult) pe cheile Zănoagei. De ce să vă mint, am chinuit-o un pic, că nu era destul de traumatizată de divorțul recent (asta așa ca să pună în perspectivă traumele, să știe că orice cotitură a vieții îi va aduce o surpriză care îi va testa curajul). Fără să vă plictisesc acum cu detaliile picante, Bucegiul are tematică urșii, iar duminca la 8 dimineața pe chei doar urmele lor erau vizibile, așa că amica mea mă întreabă cu speranță dacă la capătul cheilor obiectivul merită inima strânsă cu care parcurgem traseul… Răspunsul meu a fost un alt șoc al călătoriei: ”Cheile sunt obiectivul, drumul până în capătul lor este cel de care inima are a se bucura”.

Reluând tema de bază, sfârșitul căutării îți va aduce un anume grad de completare în sensul acela al termenelui englezesc din timpul regenței ”finishing” - finisare (umplere cu experiențe, cu cunoaștere, deja trecute prin prisma propriei pieli, de pregătire pentru următorul salt, următoarea treaptă pe scara evoluției. Fiecare treaptă are scara, drumul, căutarea ei.

Iar fiecare sfârșit de drum este începutul unuia nou, căci jocul este infinit.

Așa că, citând un prieten: ”Spor la joc”.

Artele marțiale în calea spirituală

Am luat pe câțiva prin surprindere cu alegerea artelor marțiale că următoarea rută pe calea spirituală. Am rătăcit pe multe căi, slavă Domnului că nu m-am pierdut de tot, asta fiindcă busola mea interioară mă întoarce din drum, dacă drumul nu mă duce unde am de ajuns. Se spune că te naști în locul în care ai de învățat ceva nou sau reamintit ceva vechi, pe acest pământ nou a fost ateismul comunismului cu care mi-am început viața, ceea ce mi-a deschis calea contemplației naturii, poveștilor mitologice, căci atunci când se închide informația, se deschide imaginația... Am crescut iubind liniștea nopții, răcoarea ploii, bătaia vântului, arsura focului de vară, gheața de pe geam iarna... Aici Zamolxe mi-a fost Învățător și ghid, și Lumea zeilor olimpieni, școala zeilor.

Astfel că spiritul meu nu e unul de luptător, ci de magician, talentul nativ e unul de vindecător, și ce ar putea căuta un astfel de spirit să învețe lupta corp la corp, să lupte cu furie, cu agresivitate, cu forță? Recunosc că nu am gândit-o prea mult când mi-a venit ideea, știu doar că era o idee sâcâitoare de mult, undeva în subconștient de ani și ani, "trebuie să faci arte marțiale ca lumea". Nu mă prindeam eu ce înseamnă "ca lumea" pentru că unde m-am dus să fac, părea destul de "ca lumea". Am încadrat-o în zona "pitici pe creier" și am lăsat-o așa... Se spune că abia când găsești ce cauți realizezi că e exact ceea ce căutai.

Am realizat că de-a lungul timpului cele două tipuri de spirite au colaborat de voie, de nevoie, fiecare neînțelegând calea celuilalt, acceptând-o cel mult ca un rău necesar... Ei bine, a venit momentul că vindecatorii să învețe să lupte, iar luptătorii să învețe magia vindecării... Pentru că și vindecatorii au demonii lor de înfruntat, și nu întotdeauna funcționează calea luptătorului pașnic, să învețe să-și depășească fricile, să-și dezvolte spiritul de luptător interior, căci acolo se dau cele mai importante bătălii. Iar, luptătorii, ei, au nevoie să învețe să-și vindece rănile primite în luptă, să descopere frumusețea și bogăția magiei, să se bucure de frumusețea magică a lumii la sfârșitul luptei.

Începuturile spiritualității mele s-a bazat pe școala zamolxiană, și pentru cine a auzit de cel care a scris câteva cărți inspirate de Zamolxe, Remer Ra, știu că ea se bazează exclusiv pe dezvoltarea virtuților pacifiste și vindecătoare... Din păcate pentru Remer Ra, când una din întrupările lui Zamolxe a ajuns la el să îl treacă în următoarea etapă, a refuzat misiunea, iar aceasta a fost negociată de altcineva. Pentru că fricile și prejudecățile nu se rezolvă doar cu exerciții mentale și cultivarea ideilor, oricât de frumoase ar fi ele.

Ne spunea Remer că avem noroc acum cu noile vibrații că nu mai e nevoie să urmăm probele de foc din școală zamolxiana precum au fost ele predate de Zamolxe acum 2000 - 5000 de ani, și mi-ar plăcea să fiu 100 % de acord cu el, căci eu fiind mai leneșă de felul meu și cu o minte puternică, ar merge șnur, însă nu pot, pentru că sunt convinsă în interiorul meu, și practica a demonstrat-o, că testul practic viața tot te va obligă să îl dai, într-un fel sau altul. Să îți afli măsură exactă a curajului, a echilibrului interior și exterior, a rezistenței fizice și psihice și emoționale.

Înțelegerea mea e un pic diferită: îți educi spiritul, îți vindeci sufletul, și apoi le supui testului vieții, practic pe corpul fizic, în viață de zi cu zi, și atunci vezi exact cum stai. Sigur, orice tip de sport sau dans, dacă e lucrat spre nivel de performanță, îți va oferi un indiciu și îți va suplini necesarul de întărire al corpului fizic. Ce nu este conștientizat de multă lume, este faptul că artele marțiale reprezintă o cale de ascensiune, eșalonată clar și care antrenează toate corpurile și abilitățile necesare: corpul fizic prin exerciții repetate, spiritul prin antrenarea disciplinei, energetic prin cultivarea atenției la mediul înconjurător, spiritual prin stabilirea și conștientizarea locului unde te afli în Univers.

Într-un dojo se începe cu respectul, față de maestru, față de colegi și față de loc și primul lucru pe care îl pierzi este excesul de ego care se deteriorează rapid în față realității dure: rezistență ta abia dacă ține un minut, echilibrul nu face nici 10 secunde fără să țopăi bătând frenetic din aripi, coordonarea și atenția sunt povești care încă nu au prins firul narațiunii, rapiditatea de răspuns e uitată pe altă planetă, în altă dimensiune...

E o poveste cum că Buddha a fost întrebat:"Ce ai câștigat prin meditație?" El a răspuns: "Nimic.Totuși lasă-mă să îți spun ce am pierdut: furie, anxietate, depresie, insecuritate, frică de bătrânețe și moarte." Din artele marțiale, care, într-un fel, sunt o meditație în mișcare, pierzi cam aceleași lucruri, însă și câștigi: echilibru, stabilitate, coordonare, atenție, rezistență, stimă de sine, viteză de reacție și multe altele, căci Sifu nu e numai un antrenor sportiv, e un antrenor de viață. Iar eu am avut noroc de Sensei/Sifu excepționali de bine antrenați în lupta vieții.

Cum spuneam mai sus, când Remer Ra a refuzat misiunea, altcineva mai curajos a negociat-o și a riscat marginea abisului pentru saltul care te propagă dincolo de el. Așa am ajuns la DAO, târâtă, împinsă și fără alte alternative. Asumarea misiunii altcuiva vine la pachet cu un mix de karmă pentru care spiritul este mai mult sau mai puțin pregătit, iar eu sunt o elevă dificilă în orice plan existențial. Un elev care are deja clarcunoaștere dincolo de sfera întrupărilor pământești și a unui ciclu planetar este greu de îndrumat și mai ales susținut în alegerile pe care (nu) le face. Îl/O poți ajuta să se ajute singur(ă), și cam atât. Și să te rogi să și vrea să o facă…

Astfel că răspunsul la întrebarea lui DAO ”-Cu ce te pot ajuta?” ”- Aș vrea să practic artele marțiale” pot spune că l-a surprins cât să întrebe și de ce, însă motivația mea l-a convins ”-Am nevoie să învăț disciplina”. Așa am ajuns la Gabi Oroviceanu, într-o grupă de doamne fugite de la cratiță, nu neapărat cu vise de transformare în amazoane, nici măcar țeluri mondene de transformare în fotomodele pierzând un număr indefinit de kilograme. De fapt și aici am reușit să-mi surprind îndrumătorul cu aspirațiile (pretențiile) mele.

Normal că m-a întrebat ce îmi propun, să slăbesc, să mă apăr în caz de nevoie, să… ”Doamne ferește”, am răspuns, ”eu am nevoie să-mi antrenez fundul”. Gabi a făcut ochii ca la melc, și aceeași întrebare ”De ce?” i-a scăpat involuntar. Răspunsul meu ”pentru că în cazul meu funcționează zicala fiecare șut în fund e un pas înainte, și am impresia că mă așteaptă un drum lung înaintea mea, și am nevoie de antrenament în privința asta” poate părea o simplă glumă, însă Gabi a zâmbit și m-a luat în serios, iar primele luni statul pe scaun și dormitul pe spate au fost o provocare. A meritat însă, acum poți pune o bombă sub fundul meu, și fundul #rezistă.

Trei ani de antrenamente de 2-3 ori pe săptămână, cantonamente odată sau de două ori pe an au făcut minuni pentru spiritul meu, din multe puncte de vedere, unele pe care nici acum nu le conștientizez pe deplin. Între noi fie vorba, la început aveam în paralel și cursuri de masaj, și pot spune că aveam parte de mai multă vindecare la sală (atât terapie pentru mine cât și alții) și mai multă bătaie la masaj. Plus că boxul mi-a antrenat rezistența brațelor pentru masaj, și capacitatea de a masa cu întuneric, o să povestesc altădată avantajele unui astfel de procedeu. Suficient cât să-l facă pe Gabi la un moment dat să facă aluzie la campionatul de MMA care începea uitându-se lung la mine. L-am întrebat ”Campionatele astea nu au termen de expirare?” Mi-a răspuns ”Da, 36 de ani”. ”Oh, îmi pare rău atunci am expirat de 2 ani!”

Calea spirituală este ca orice alt drum, are partea ei de gropi si de ocolișuri. O călătorie sigură necesită o calitate arareori pomenită, dar esențială în lumea de astăzi: discernământul. Cum integrăm noi pe deplin practica noastră în viața de zi cu zi? Care este cel mai bun mod de a lucra cu ego-ul sau cu umbra?

În Cască bine ochii, Mariana Caplan susține că avem nevoie să ne cultivăm o judecată limpede și capacitatea de a discerne, ce ne pot ajuta să trăim viața spirituală cu inteligență, claritate și autenticitate. Este oare iluminarea mai puțin o poveste despre extaz și mai mult o poveste de demontare a iluziilor?

Deși căile prezentate în carte nu includ artele marțiale, cred că o simplă scăpare, nici nu cred că și-a propus ca enumerarea să fie exhaustivă; principiile rămân aceleași indiferent de cale: cultivarea discernământului în alegerea îndrumătorilor care îți vor modela spiritul este cu atât mai importantă cu cât drumul este mai anevoios și antrenamentul în luptă nu ar trebui să lipsească, nu uitați că Dumnezeu a creat Îngerul luptei, Mihail, înainte de a avea loc lupta în cer și l-a antrenat să câștige.

Am râs, am plâns, mi-a stat mintea în loc, am atins starea de echilibru pe toate corpurile, asta au făcut artele marțiale pentru mine, mai mult decât m-aș fi așteptat vreodată să obțin dintr-o practică, mai mult decât orice însă mi-a cultivat curajul și determinarea în fața provocărilor de orice fel.

Curaj

〰️

Rezistență

〰️

Disciplină

〰️

Curaj 〰️ Rezistență 〰️ Disciplină 〰️