Durerea vindecării

Matricea originară

Perfecţiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat. Antoine de Saint Exupery - Pământ al oamenilor

Se spune că ne naștem perfecți, și viața ne strică. Perfect adevărat, ne naștem cu acea perfecțiune oferită de faptul că îngerii și Dumenzeu au colaborat la nașterea noastră în cele mai bune condiții pentru ca noi să ne îndeplinim misiunea noastră personală pe acest pământ, oferinde-ne în același timp și cel mai mare dar: anume uitarea, pentru a trăi un nou început și o cale deschisă către oportunități. Experiențe cu care să ne îmbogățim.

Desăvârşirea este scopul suprem şi inaccesibil omului; acţiunea infinită de a se desăvârşi este menirea sa. Fichte

Din acest plan divin cu care pornim la drum se alege însă încet, încet praful, pentru că pe calea desăvârșirii noastre, alegem să păstrăm lucruri și obiceiuri care nu ne sunt de folos și să uităm altele pentru care am depus eforturi colosale să le obținem și de care acum ne rușinăm, sau și mai rău, ne este frică. Darurile care se manifestă prin noi nativ ar trebui inventariate și puse la mare preț, atât în interiorul nostru cât și ca răspuns la căutările altora, nu vei ști niciodată cât de importantă este o înzestrare și abilitate până când nu o vei pierde ceva care luai de bun, ca și cuvenit de la sine. ”Use it, or lose it” spune americanul. (ce nu folosești, pierzi).

Am stat să mă gândesc, în orice ni se întâmplă, nu este nimic întâmplător, și totul are o valoare pentru noi înșine. Chiar și o banală durere de cap ne poate spune ceva. Din ea ne putem extrage importante învățăminte pentru noi înșine. Și uite eu acum o folosesc ca sursă de creare. Deja simt cum mi se eliberează capul de tensiunea ei. Poate asta voia, atenție? Draga de ea...

Adela Duscă - întreg articolul aici

Drumul de revenire pe traseul corect doare. Acesta este paradoxul vindecării, uneori ea doare mai rău decât boala în sine. De ce? Pentru că devierea a avut loc pe nesimțite, discret, câte un pic ca în parabola broaștei fierte, și te-ai învățat cu durerea aferentă ei, este familiară, parte aproape naturală din tine, ai zice mai confortabilă în obișnuință decât starea de bine. Vindecarea este un proces brusc, început în punctul limită al suportabilității vechii dureri, și e marcată de nerăbdarea de a reveni rapid la starea de grație anterioară deviației. Toată durerea cu care ne-am obișnuit și pe care am învățat să o ignorăm drept semnalul de alarmă pe care îl reprezintă vine acum să-și ia revanșa, șă-ți atragă atenția ce ai riscat.

Dă-i voie durerii să fie. Apoi dă-i drumul să plece.

R.H. Sin

Mai grav este atunci când dăm vina pe vindecare și fugim de ea, și am observat asta în două instanțe distincte ca domeniu de aplicare, însă în esență aceleași ca proces. Prima a fost o provocare prietenească în grupul de psihopupu pe care îl frecventam la un moment dat: amicul neinițiat dar cu vârstă astrală mare venit din Timișoara a avut curiozitatea să-mi testeze puterea săbiei (doar de, nici VA-ul meu nu era de neglijat). Între noi fie vorba, lovitura de sabie se simte (sau nu se simte deloc) diferit de la caz la caz, în funcție de circumstanțele ambelor spirite implicate, spiritele mari sunt mai nesimți(toare)te, și contează și sabia, dacă e de călugăr creștin sau shaolin, sau samurai, dacă e încărcată pe lumină sau pe întuneric, dacă lovești întunericul cu lumină sau tot cu întuneric, dacă… Cert e că am dat, de simțit, nu prea… însă când l-am reparat a venit surpriza, a început să doară. Astfel că s-a sesizat să mă întrebe ”dar nu mă faci la loc?” Amicul comun a verificat, o făcusem deja, ca la carte și totuși durea. Tocmai pentru că lovitura mea, cel mai probabil venise peste alta mai veche, netratată, iar acum vindecarea avea sarcină dublă: refacerea matricei.

Fii suficient de curajos pentru a te vindeca chiar și atunci când doare.

Bianca Sparacino

A doua situație, merg împreună cu două doamne la Pucioasa la tratament, de la o vârstă încolo romantismul se tratează cu doze de pământ și sare sau sulf în loc de ciocolată, magnetismul animal e înlocuit de unde scurte și magnetoterapie pentru lipsă și înțepături în părți dorsale moi în loc de alte tratamente manuale mai precise (puteți să vă gândiți la prostii - vă dau voie, că eu acolo bat subtil aluzie). După două zile una din doamne și-a făcut bagajele și a tulit-o, pentru că durea mai tare decât durerea cu care venise. M-am vindecat de reumatism, deși se spune că doar pământul îl vindecă vreodată, însă pot spune că în acele zile m-am simțit mai degrabă la vârsta astrală decât la cea din buletin, și pot să spun că cine se bucură că are VA mare, nu o s-o mai facă când o să înceapă s-o resimtă pe corpul fizic. Chiar și uimitoarea mea toleranță la durere cu care am impresionat un maestru de qi qong (Song Yong) nu mi-a ușurat chinul.

Există două tipuri de durere: cea care te rănește, și cea care te schimbă.

Autor necunoscut

De ce avem nevoie de durere? Simplu, este un steguleț roșu, ca acela de semnalează fraudele. Durerea este cea care îți spune că ceva nu e în regulă, că nu ești pe calea care trebuie să fii (oricare ar fi ea). Ea este o plată karmică, o ocazie de a învăța, un etalon și în același timp un contrapunct pentru plăcere. Ca să poți aprecia plăcerea, iubirea, fericirea, ai nevoie de cealaltă extremă, de comparație, ca să poți alege cu liber arbitru ce experimentezi. Acum că unii găsesc plăcere în durere, e altă discuție, în care nu o să mă bag acum.

Rănile prea prezente în amintire nu se pot vindeca

Benjamin Barber

Și Jung spune că de vindecat, vindeci ceea ce ești, nu ceea ce știi. Reticența la vindecare vine de fapt din dificultatea de a te supune schimbării, care e un proces lung de minim 9 luni (cam cât îți ia să te naști din nou). Așa cum nașterea e dureroasă, la fel și renașterea. Similar, e nevoie de pregătire a genomului, a ADN-ului, e nevoie de un pic de uitare, de readucere a inocenței, a relaxării, a revenirii la principiile de bază ale vieții, nevoia de a reține doar informația care te asistă în a trăi mai departe.

Iertarea este atotputernică. Iertarea vindecă toate relele.

Catherine Ponder

”NU iert, NU uit și mă răzbun” Și uite așa pe principiul Vechiului Testament ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, rămânem orbi și fără cuvintele potrivite în fața soluțiilor potrivite care să vindece situația. Oricum, până a putea ierta, nu e de neglijat nici partea de răzbunare/retribuție, de plată sau compensare a răului suferit, este greu de iertat dacă consideri că încă suferi, că încă nu e tanda pe manda, că ți-ai luat-o nevinovat, că… Cheia ar fi compensarea corectă, suficientă cât pentru a asigura echilibrul karmic, însă karma se poate întinde peste multe vieți la nivel de sine superior… Uitarea este oricum începută de când se deformează adevărul la prima reamintire. Amintește-ți experiența pentru lecția primită, pentru învățămintele extrase, și uită cine, de ce, cum… Iertarea începe din clipa detașării, când oferi recunoaștere și recunoștință experienței pentru că te-a împlinit. Trecerea timpului nu te vindecă dar îți oferă șansa la detașare datorită distanțării, iar dacă nu ai o minte insistentă în a face din țânțar armăsar, ai șanse.

Aproprie-te

Arată-mi cicatricile

Hai să le vindecăm împreună

Iartă-mă, Doamne!

Iartă-mă, Doamne, căci păcatul meu în fața Ta este și față de Mine:

Viața pe care Tu mi-ai dăruit-o și pe care Eu mi-am asumat-o,

Am uitat să o trăiesc pe deplin, așa cum îmi este menit:

Au fost multe ploi de abundență trimise de Tine,

Iar Eu doar la 2 sau 3 m-am oprit să dansez în ele,

Si le-am lăsat să mă spele; în rest am fugit,

M-am ascuns, m-am supărat pe ele ...

Drept împăcare, mi-ai amintit prin curcubeie promisiunea dintre noi,

Iar eu, nici că le-am observat, făcându-mă că nu știu importanța lor...

Zilnic, cu fiecare răsărit și apus, mi-ai arătat că există mereu un început și un sfârșit la fel de frumos la tot,

Iar eu m-am încăpățânat să rămân permanent în dogoarea zilei, sau să lungesc la nesfârșit liniștea nopții ...

Mi-ai scos la fiecare pas în cale, copii cu chef de joacă pentru a-mi trezi bucuria de a trăi,

Iar eu, i-am certat țipând să fie cuminți ...

La fel și bătrâni înțelepți cu povești adânci de viață să-i înțeleg sensul curgerii,

Iar eu, nu le-am ascultat cu luare aminte...

Mi-ai oferit zăpadă neatinsă, pură, albă, și n-am ieșit din casă până nu mi-a fost dată din drum,

Și iarbă fragedă înrourată, pe care n-am pășit desculță de frică să nu răcesc ...

Mi-ai adus la poarta inimii suflete deschise în care să locuiesc și au găsit poarta încuiată cu mii de lacăte ...

Ai umplut lumea de cântec și eu mi-am astupat urechile.

Mi-ai dat aripi să zbor, iar eu m-am legat cu lanțuri de pietre de moară ...

Ai sădit flori în sufletul meu și eu am ascuțit securi, pregătindu-mă de secerișul burienilor.

Iartă-mă, Tu, Doamne, căci mie, mi-e tare greu să mă iert!