3 zile de întuneric

Printre practicile spirituale care își testează spiritul se numără și statul în întuneric. Ce presupune ea, ca și practică? Să te închizi într-un spațiu închis, un timp, undeva la 3 zile este minimul obligatoriu, renunțând benevol la orice sursă de lumină și distragere a atenției către exterior: telefon, televizor, contactul cu alte persoane (vorbit sau văzut), străduindu-te să faci în întuneric acele lucruri de bază pe care de obicei le faci fără a te gândi și analiza prea mult: îmbrăcat, spălat pe dinți, făcut duș, asigurarea nevoilor de bază: mâncat, băut și evacuarea rezultatelor. Și dacă ai vreun viciu care nu te lasă să dormi dimineața (cafea, fumat, facebook) vei suferi o presiune suplimentară și din partea acestora, cu sevrajul aferent.

De ce aș vrea să mă chinui astfel, poate că vă întrebați, pe bună dreptate. Doar motivul dezvoltării compasiunii față de aceia dintre noi care s-au născut, sau au rămas dintr-un motiv sau altul fără vedere, nu pare suficient. La o adică, mental, înțelegem că le e greu, deși nu am realiza cât de important este pentru ei o treaptă la coborârea din pat, sau un prag mai înalt la usă, sau la cuva de baie, sau că un scaun, un castron nu mai e la locul lui, sau că un papuc a căzut aiurea sub pat. Sau o șosetă, sau că hainele sunt pe dos, sau că din senin ți s-a făcut frig în mijlocul lui cuptor, iar pilota Dumnezeu știe unde a fost ascunsă din timpul iernii. Fac pariu că niciodată nu v-ați pus problema câtă pastă de dinți puneți pe periuță, că dacă puneți dublu, faceți clăbuci, și puteți să vă înecați cu ei.

După cum spuneam, compasiunea este un deziderat mult prea altruist pentru un atare efort de stăpânire a sinelui, puteți la o adică, să testați aceste lucruri și punctual, unul câte unul, pe rând, și să vă măriți pas cu pas gradul de conștiență. Pentru că în fapt, acesta ar fi scopul de bază al unui astfel de exercițiu: să devii mai conștient (mai atent, mai prezent) în fiecare mișcare pe care o faci: acum mă trezesc, acum mă ridic din pat, acum merg până la baie, acum fac duș, acum mă ususc cu prosopul, acum mă spăl pe dinți, acum mă îmbrac... O să spuneți: uite-o și pe asta, de ce îi arde ei, țara arde și baba se piaptănă.. n-o zic... ba o zic: la floci.

La care eu o să vă întreb să îmi răspundeți sincer: de câte ori ați plecat de acasă și v-ați întrebat, oare am încuiat ușa, oare am scos fierul de călcat din priză, oare am oprit apa, oare...? Dacă cel puțin odată, ați câștigat la lozul neatenției, înseamnă că mintea nu vă stătea la lucrul pe care îl făceați când îl făceați, ci la cel(e) pe care urma să le faceți, și ați realizat mecanic, fără voi, lucruri pe care nu le-ați înregistrat în conștient. Lista poate continua cu unde mi-am pus cheile, ochelarii, cordeluța de păr (pe care s-ar putea s-o găsească colegul de pat sub fundul lui/sau ei, și să te împungă cu ea, discret, pe întuneric să crezi că i-au crescut cornițe). Poate că astfel de absențe involuntare nu v-au schimbat (încă) iremediabil firul vieții, poate sunteți suficient de ordonați cât să puneți lucrurile la locul lor întotdeauna, poate că aveți o minte care în fundal cataloghează și ordonează și îndosariază, și să știți că o astfel de minte este printre primele care cedează cunoscutului neamț al cărui nume îmi scapă acum, era ceva legat de uitare, atunci când se aproprie uitarea definitivă și necunoscutul absolut.

În afară de acest plus de atenție, pe care oricum îl pierdeți odată ce ieșiți din întuneric, cumva obiceiurile deja înrădăcinate revin și cu mai multă forță cu cât se încearcă disclocarea lor, și este paradoxal că pe întuneric nu m-am împiedicat nici măcar odată, iar de lovit de mobilă maxim o dată pe sesiune, în schimb pe lumină toate astea se întâmplă zilnic, cel puțin odată pe zi. Deci nici ăsta nu e adevăratul motiv pentru care e nevoie să stai în întuneric, adică, da, e un exercițiu mișto, dar complet inutil dacă el nu transcede întunericul și se implementează în viața de zi cu zi. Zice cineva (care știe ce zice) că pentru a schimba sau adopta un obicei nou e nevoie de 9 luni. Iar pentru asta fabrica de sfinți s-a închis de mult. Omul modern se rupe cu greu pentru un moment de contemplare și dacă nu ești introvert, introspecția nu face parte din meniul zilnic.

Aici e buba: cât de dispus(ă) ești să fii tu cu tine însuți, doar cu tine, cu gândurile tale, cu pulsiunile tale negative, cu fricile, cu visele, cu planurile tale mai mult sau mai puțin materializabile, căci cele imediat realizabile sunt la câteva zile depărtare/uitare până la punerea lor în practică. Există oameni care nu au rezistat nici măcar câteva ore din prima zi, când acele ore ar fi putut în mod normal fi considerate drept o letargie în pat dimineața, dar numai gândul că m-am trezit, și nu e lumină, și am ieșit din rutina cu care m-am obișnuit, a trezit un sentiment de nedescris de panică scoțându-i afară înainte de a simți pulsiunea tutunului, sau a cafelei, sau...

Și nu, somnul nu ține atât de mult oricât de obosit ai fi, oricât de dispus (și capabil) de a dormi 48 de ore neîntrerupt, sau măcar cu pauzele chiaunite de mers la baie pe bâjbâitelea. La un moment dat, mintea se trezește, simte nevoia de a face ceva, orice pentru a umple golul, pentru că ea știe că în lipsa activității, corpul slăbește, iar odată cu corpul și suportul ei se clatină. Și sunt ore întregi în care nu știi ce oră e, ce zi, timpul încetează a mai fi o dimensiune, deși te întrebi cât mai durează. Ceasul interior nu mai rulează pe intervalul noapte/zi, ci pe cel al organelor din medicina chinezească, și ar fi interesant de știut exact la ce intervale de timp corpul tău alege să se odihnească sau să lucreze, deplin treaz.

După trei astfel de ture de întuneric, și încă una de 2 zile ratată, consider că am un eșantion reprezentativ pentru a oferi câteva impresii și concluzii, deși eu nu sunt neapărat din eșantionul reprezentativ, fiind mai degrabă introvertită din punctul de vedere al introspecției, fără a avea nevoie de a sta la întuneric pentru asta, și neavând din născare frică de întuneric (știut fiind că de mic copil îmi plăcea să umblu noaptea pe unde apucam, beznă sau nu, sălbăticie sau nu). Deci nu am avut acest handicap. Nici nu fumez, și pot renunța ușor la cafea, al doilea handicap rezolvat. În schimb vorbitul... Depinde de stare, de momentul zilei, de companie, de... Aici e provocarea de întâmpinat pentru mine. De două ori am stat la întuneric împreună cu altcineva și odată singură - acasă și fiecare dintre cele trei sesiuni a avut provocările ei.

La prima tură provocarea a fost baia comună la patru camere și cinci persoane, căci pe întuneric împărțirea ei care era dificilă pe lumină devine problematică și de-a dreptul tragică dacă de exemplu, conform legilor lui Murphy, te nimerești și în perioada aia a lunii. Pe întuneric fiecare sunet este mult mai acut, pentru că în lipsa văzului celelalte simțuri se amplifică și ce faci tu, cu ce face celălalt sunt sau nu sincronizate, și nici nu știi dacă e de dorit sincronizarea. Cert este că de fiecare dată, indiferent dacă singură sau cu cineva, am mâncat muuult mai puțin decât ne-am/m-aș fi așteptat, tot cert este că, pe întuneric, visele sunt din alt film, că deja din prima zi, toate durerile (știute, sau neștiute) se fac simțite pentru că în sfârșit, au atenția ta deplină și sunt precum copii la prima zi de strigare a catalogului: aici suntem, prezent.

Corpul tău care până în acest moment a funcționat pe adrenalină, care când zicea și el ceva, săreai cu tratamentul (indiferent că tratamentul este unul clasic, homeopat, sau terapie alternativă – nu contează, în esență i-ai spus taci, l-ai dus cu zăhărelul, încă o zi, încă o noapte. Mișcarea antrenează și mai multă mișcare, vezi avalanșele, nemișcarea produce așezare, tasare, când te oprești în loc, toate te ajung din urmă, realizezi cât de mult te-ai întins, câte greutăți ți-ai luat în cârcă (unele de-a dreptul inutile).

Doar într-o clipă de nemișcare atingi momentul de a fi, restul este a face, doar când timpul nu mai este o constantă, exiști în afara lui și tot ceea ce ești are ocazia să se manifeste. Încet-încet, după ce învârți toate gândurile, toate poftele, toate emoțiile, realizezi care sunt cele mai importante, sesizezi tema lor, constanta, și realizezi și ce se manifestă acum în viața ta, la ce stimuli (re)acționezi. Așa ar fi de dorit măcar.

Din punct de vedere spiritual, primele două sesiuni au creat și câteva senzații tari pentru cei din jur (în primul caz, că era vorba de un grup, iar pe cercul de întuneric din jurul cabanei, sătenii au băgat chefuri la greu, un pic de țipete, un pic de chiuituri, un pic de pocnituri, ce au putut și ei. La a doua tură, mi-am chinuit atât de tare vecinii conaționali, neînvățați dragii de ei cu astfel de diferențe de potențial energetic în zona lor, încât au ieșit urlând pe stradă. Deși la întuneric am încercat să îi calmez cu boluri, s-a dovedit ineficient, doar toba a calmat spiritele (rele).

Desigur, sunt câteva exerciții mindfulness, energetice, terapie, etc recomandate la întuneric (cam tot ce poți face fără să vorbești și fără suport digital sau de alt fel): autotratament, qi qong, respirat, numărat, meditații și multe altele. Și e distractiv că în întuneric de fapt îți mărești cantitatea și calitatea luminii interioare, plus că sunt șanse destul de mari șă îți deschizi al treilea ochi și clarvederea (trei zile pline cel puțin, cu anumite exerciții). Ieși cam aerian și neîmpământat de acolo, din nou, paradoxal, dar evident. Poate un pic mai luminat, deși nu neapărat iluminat, fiecare după posibilități și cum îi e norocul(karma).

Ce pot spune e că în lucrul cu tine, această experiență este de bifat pe Lista de dat colțul, pentru că în lipsa ei, restul sunt povești de adormit copii când s-au trezit pe nepusă masă.

Aripile lui Abaddon

Îngeri de lumină, îngeri de întuneric

Fac pariu că atunci când auziți cuvântul ”Înger” pomenit, vă gândiți la o entitate de lumină, benevolă, prietenoasă, menită să vă răspundă oricând și oricum la rugăciune, să vă dea o stare de bine… Înțelegeți unde bat cu această prezentare, nu? Ce poveste plină de vise…

Există îngeri de lumină care deservesc luminii lui Dumnezeu, și există îngeri de întuneric care deservesc umbrei lui Dumnezeu, cei din urmă se numesc îngeri păstrători ai karmei, și reprezintă lumina Duhului Sfânt din întuneric, mici steluțe albe într-o mare de întunecime. Așa cum lumina nu are o singură nuanță, și nici aceleași atribute, nici întunericul nu diferă.

Dacă îngerii de lumină au formă rotundă, emanând irizații de lumină considerate aripi, de fapt reprezentând însușirile și rangul îngerului, cei de întuneric au mai degrabă formă ovală, eliptică ca un ou, iar aripile, pot fi irizări și de întuneric și de lumină, drept e, mai mult de întuneric.

Îngerii, de ambele tipuri, sunt entități colective, sferele sau ovalele respective fiind alcătuite din nenumărate puncte de lumină albă sau argintie. Îngerii de lumină au atât alb cât si auriu (de fapt auriul este conțiința divină, iar albul înzestrarea din partea Duhului Sfânt), îngerii de întuneric sunt puncte albe, atractori de întuneric.

Îngerii de lumină te ard, cei de întuneric te zguduie, cei de lumină te trag în sus, cei de întuneric te cufundă/apasă în jos, primii îți dau fiori electrici, cei din urmă strângeri magnetice.

Îngerii Karmei

Îngerii de întuneric sunt mai mulți decât v-ați aștepta, unii chiar din cei cunoscuți. De exemplu, Arhanghelul Gabriel(a) este de întuneric, dacă nu știați deja. Evident Azrael, Ariel și alți arhangheli. Și ei fac voia lui Dumnezeu la fel de mult ca cei de lumină, și au la rândul lor o menire bine definită în marea schemă a lucrurilor.

Există o categorie de îngeri care mă interesează pe mine în special, pentru că eu, fiind ciudata dintr-o lume de ciudați, am pe umeri doi îngeri păzitori, cel obișnuit, de lumină, care m-a apărat de-a lungul timpului de unele și altele și m-a ajutat să aleg drumul cel mai potrivit pentru mine; și un înger păzitor de întuneric, un înger al karmei.

Care e rolul celui din urmă? Să mă țină în lesă. Nu glumesc. Am un înger care mă apără de ce mi s-ar putea face de către alții, și am unul care îi apără pe ceilalți de ce le-aș putea face eu lor. Asta în primul rând, plus că din când în când mă ia frumos de mânuță și mă urcă în norul karmic să mai descarc ce am de lucru în perioada următoare. De obicei după asta îmi refac măsurătorile radiestezice MDH, că sigur nu mai am aceleași valori de le știam, și nu de alta, dar nu strică să știi pe ce palier ai de lucru.

Aripile lui Abaddon

Dar gata cu prezentarea, că mă abat prea mult de la tematica articolului, și anume aripile lui Abaddon. Cine e și cam ce face Abaddon, găsiți aici și mai recent aici. Pentru că feedbackul unei prietene a fost ”mă așteptam de la tine să scrii chestii mai avansate despre el” (ea îl percepe pe Abaddon ca entitate masculină, spre deosebire de mine, care o percep feminină - și am și câteva argumente convingătoare pentru asta, pe care le voi prezenta cu altă ocazie), am decis să intru în mai multe detalii, așa ca pentru avansați.

Vorbind despre aripile îngerilor, ele nu sunt precum cele ale păsărilor, pentru zburat prin ceruri, ci reprezintă câte un set de abilități care caracterizează îngerul respectiv, de fapt abilitatea și modul în care o utilizează. De exemplu, Mihail are abilitatea de a transmuta frica în curaj. Cum? Dându-ți ordin să faci lucrul de care ți-e frică, împingându-te să te confrunți cu el. Gabriel are darul premoniției, mesagerul care transmite planul lui Dumnezeu. Cum? Vise, cărți oracol, viziuni.

După cum spuneam Abaddon are 8 aripi, 4 seturi de abilități împreună cu modul aferent de implementare, un set în plus față de un Serafim, și aș vrea să înțelegeți că asta înseamnă că are abilitățile unui Înger cu rang de serafim plus încă una.

1 - transmutarea elementelor la nivel micro de un organism independent

Prima molimă în Egipt, care declanșează o reacție în lanț este transformarea elementului apă (a Nilului) în sânge (tot apă ca și element, însă cu alt program de funcționare). Cum? Cu ajutorul unor organisme minuscule, dinoflagelatele (gen ciuperci - nici animale, nici plante, și una și alta), care prin mișcare crează lumină, iar prin multiplicare schimbă natura apei (culoarea trece in roșu, și din hrănitoare pentru faună devin toxice și ucigașe). Nu știu de ce, dar această explicație îmi aduce în minte un alt personaj misterios, il Separatio ( cel care nu e nici bine, nici rău, ci granița dintre bine și rău, nici lumină nici întuneric, ci griul care poate fi perceput ca ambele, echilibrul dintre cele două forțe universale Dumnezeu ca reprezentant al binelui, și Satan ca reprezentant al răului). Doar zic că seamănă.

2 - coordonarea grupurilor de animale sub forma unei conștiințe colective

De ce ar fi asta o abilitate? Sunt multe animale care lucrează armonios ca și o conștiință colectivă (albinele, furnicile…). Doar că Abaddon face acest lucru cu animale care în mod obișnuit sunt singuratice (lăcuste, scorpioni), chemându-le și adunându-le, unindu-le pentru un scop comun. Formarea unei conștiințe colective pentru un scop comun presupune trezirea unor instincte primare de supraviețuire și amplificarea lor până la anularea fricilor și considerentelor individuale.

3 - Stăpânirea și coordonarea dragonilor planetari

Mă refer la dragonii aceia mari, cei capabili să aducă forța de a stârni furtuni, uragane, erupții vulcanice, cutremure. Din nou este vorba de o acumulare, de o descărcare din norul karmic la nivel colectiv, de nație sau planetă. Să nu uităm că dragonii sunt elementali la bază, al căror rol este transmutarea energiilor, fie prin acumulare lentă de potențial până se atinge punctul de declic, fie prin ciocnirea/conflictul a două potențiale opuse de forță similară. Ca spirite întrupate în corpuri umane, noi am uitat acest potențial, și din păcate nu îl mai utilizăm decât pentru transmutarea mâncării în energie, însă noi avem aceeași capacitate și potențial, neasumându-ne această misiune vărsăm propriile noastre energii în magma Pământului, iar rolul lui Abbaddon este de a ne face conștienți de contra-acțiunea planetei fața acțiunilor noastre.

4 - deschiderea porților Abisului

Ce este Abisul? În teologie, Abisul este Vidul sau Haosul dinaintea Creației. De fapt, Abisul este același cu Abaddon (am zis nu, ca e mai mult spațiu decât entitate, nu?), spațiul fără sfârșit, al dezintegrării, unde te pierzi dacă intri, pentru că deși este vid, și nu e nimic, totuși acolo poți intra și ieși, deși nu întreg, și nu cu totul. Denumirea sa în greacă Apollyon reprezintă distrugerea completă, și este reprezentat ca o ființă alcătuită din 4 părți, patru elemente: apa peștilor, focul dragonilor, pământul pe care calcă ursul, aerul aripilor.

Când se deschide Abisul? Atunci când echilibrul dintre lumină și întuneric, dintre bine și rău, dintre putere și manifestare este amenințat, și pentru a-l stabiliza, se deschid porțile fie pentru a închide în el entitățile care îl amenință, fie pentru a elibera energii sau entități care să contra balanseze ce se întâmplă. Porțile Abisului sunt multe, și căile lor nu se întrepătrund, pentru că în NIMIC nu există șansa de a întâlni ceva sau pe cineva, însă cheia abisului este una singură, o stare de a fi.