Durerea vindecării

Matricea originară

Perfecţiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat. Antoine de Saint Exupery - Pământ al oamenilor

Se spune că ne naștem perfecți, și viața ne strică. Perfect adevărat, ne naștem cu acea perfecțiune oferită de faptul că îngerii și Dumenzeu au colaborat la nașterea noastră în cele mai bune condiții pentru ca noi să ne îndeplinim misiunea noastră personală pe acest pământ, oferinde-ne în același timp și cel mai mare dar: anume uitarea, pentru a trăi un nou început și o cale deschisă către oportunități. Experiențe cu care să ne îmbogățim.

Desăvârşirea este scopul suprem şi inaccesibil omului; acţiunea infinită de a se desăvârşi este menirea sa. Fichte

Din acest plan divin cu care pornim la drum se alege însă încet, încet praful, pentru că pe calea desăvârșirii noastre, alegem să păstrăm lucruri și obiceiuri care nu ne sunt de folos și să uităm altele pentru care am depus eforturi colosale să le obținem și de care acum ne rușinăm, sau și mai rău, ne este frică. Darurile care se manifestă prin noi nativ ar trebui inventariate și puse la mare preț, atât în interiorul nostru cât și ca răspuns la căutările altora, nu vei ști niciodată cât de importantă este o înzestrare și abilitate până când nu o vei pierde ceva care luai de bun, ca și cuvenit de la sine. ”Use it, or lose it” spune americanul. (ce nu folosești, pierzi).

Am stat să mă gândesc, în orice ni se întâmplă, nu este nimic întâmplător, și totul are o valoare pentru noi înșine. Chiar și o banală durere de cap ne poate spune ceva. Din ea ne putem extrage importante învățăminte pentru noi înșine. Și uite eu acum o folosesc ca sursă de creare. Deja simt cum mi se eliberează capul de tensiunea ei. Poate asta voia, atenție? Draga de ea...

Adela Duscă - întreg articolul aici

Drumul de revenire pe traseul corect doare. Acesta este paradoxul vindecării, uneori ea doare mai rău decât boala în sine. De ce? Pentru că devierea a avut loc pe nesimțite, discret, câte un pic ca în parabola broaștei fierte, și te-ai învățat cu durerea aferentă ei, este familiară, parte aproape naturală din tine, ai zice mai confortabilă în obișnuință decât starea de bine. Vindecarea este un proces brusc, început în punctul limită al suportabilității vechii dureri, și e marcată de nerăbdarea de a reveni rapid la starea de grație anterioară deviației. Toată durerea cu care ne-am obișnuit și pe care am învățat să o ignorăm drept semnalul de alarmă pe care îl reprezintă vine acum să-și ia revanșa, șă-ți atragă atenția ce ai riscat.

Dă-i voie durerii să fie. Apoi dă-i drumul să plece.

R.H. Sin

Mai grav este atunci când dăm vina pe vindecare și fugim de ea, și am observat asta în două instanțe distincte ca domeniu de aplicare, însă în esență aceleași ca proces. Prima a fost o provocare prietenească în grupul de psihopupu pe care îl frecventam la un moment dat: amicul neinițiat dar cu vârstă astrală mare venit din Timișoara a avut curiozitatea să-mi testeze puterea săbiei (doar de, nici VA-ul meu nu era de neglijat). Între noi fie vorba, lovitura de sabie se simte (sau nu se simte deloc) diferit de la caz la caz, în funcție de circumstanțele ambelor spirite implicate, spiritele mari sunt mai nesimți(toare)te, și contează și sabia, dacă e de călugăr creștin sau shaolin, sau samurai, dacă e încărcată pe lumină sau pe întuneric, dacă lovești întunericul cu lumină sau tot cu întuneric, dacă… Cert e că am dat, de simțit, nu prea… însă când l-am reparat a venit surpriza, a început să doară. Astfel că s-a sesizat să mă întrebe ”dar nu mă faci la loc?” Amicul comun a verificat, o făcusem deja, ca la carte și totuși durea. Tocmai pentru că lovitura mea, cel mai probabil venise peste alta mai veche, netratată, iar acum vindecarea avea sarcină dublă: refacerea matricei.

Fii suficient de curajos pentru a te vindeca chiar și atunci când doare.

Bianca Sparacino

A doua situație, merg împreună cu două doamne la Pucioasa la tratament, de la o vârstă încolo romantismul se tratează cu doze de pământ și sare sau sulf în loc de ciocolată, magnetismul animal e înlocuit de unde scurte și magnetoterapie pentru lipsă și înțepături în părți dorsale moi în loc de alte tratamente manuale mai precise (puteți să vă gândiți la prostii - vă dau voie, că eu acolo bat subtil aluzie). După două zile una din doamne și-a făcut bagajele și a tulit-o, pentru că durea mai tare decât durerea cu care venise. M-am vindecat de reumatism, deși se spune că doar pământul îl vindecă vreodată, însă pot spune că în acele zile m-am simțit mai degrabă la vârsta astrală decât la cea din buletin, și pot să spun că cine se bucură că are VA mare, nu o s-o mai facă când o să înceapă s-o resimtă pe corpul fizic. Chiar și uimitoarea mea toleranță la durere cu care am impresionat un maestru de qi qong (Song Yong) nu mi-a ușurat chinul.

Există două tipuri de durere: cea care te rănește, și cea care te schimbă.

Autor necunoscut

De ce avem nevoie de durere? Simplu, este un steguleț roșu, ca acela de semnalează fraudele. Durerea este cea care îți spune că ceva nu e în regulă, că nu ești pe calea care trebuie să fii (oricare ar fi ea). Ea este o plată karmică, o ocazie de a învăța, un etalon și în același timp un contrapunct pentru plăcere. Ca să poți aprecia plăcerea, iubirea, fericirea, ai nevoie de cealaltă extremă, de comparație, ca să poți alege cu liber arbitru ce experimentezi. Acum că unii găsesc plăcere în durere, e altă discuție, în care nu o să mă bag acum.

Rănile prea prezente în amintire nu se pot vindeca

Benjamin Barber

Și Jung spune că de vindecat, vindeci ceea ce ești, nu ceea ce știi. Reticența la vindecare vine de fapt din dificultatea de a te supune schimbării, care e un proces lung de minim 9 luni (cam cât îți ia să te naști din nou). Așa cum nașterea e dureroasă, la fel și renașterea. Similar, e nevoie de pregătire a genomului, a ADN-ului, e nevoie de un pic de uitare, de readucere a inocenței, a relaxării, a revenirii la principiile de bază ale vieții, nevoia de a reține doar informația care te asistă în a trăi mai departe.

Iertarea este atotputernică. Iertarea vindecă toate relele.

Catherine Ponder

”NU iert, NU uit și mă răzbun” Și uite așa pe principiul Vechiului Testament ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, rămânem orbi și fără cuvintele potrivite în fața soluțiilor potrivite care să vindece situația. Oricum, până a putea ierta, nu e de neglijat nici partea de răzbunare/retribuție, de plată sau compensare a răului suferit, este greu de iertat dacă consideri că încă suferi, că încă nu e tanda pe manda, că ți-ai luat-o nevinovat, că… Cheia ar fi compensarea corectă, suficientă cât pentru a asigura echilibrul karmic, însă karma se poate întinde peste multe vieți la nivel de sine superior… Uitarea este oricum începută de când se deformează adevărul la prima reamintire. Amintește-ți experiența pentru lecția primită, pentru învățămintele extrase, și uită cine, de ce, cum… Iertarea începe din clipa detașării, când oferi recunoaștere și recunoștință experienței pentru că te-a împlinit. Trecerea timpului nu te vindecă dar îți oferă șansa la detașare datorită distanțării, iar dacă nu ai o minte insistentă în a face din țânțar armăsar, ai șanse.

Aproprie-te

Arată-mi cicatricile

Hai să le vindecăm împreună

Oglinda de suflete

”Ochii sunt oglinda sufletului”

Nu știu cine a zis asta dar are dreptate.

Când vrei să cunoști pe cineva să te uiți în ochii lui. Acolo, dacă ești deschis și suficient de atent, ai să ”vezi” multe din interiorul acelei persoane Pe mine mă fascinează acest lucru. Am momente când sunt deranjată de faptul că unele persoane poartă ochelari de soare. Mai ales dacă sunt într-o conversație cu ele. Mi se pare că parcă îmi lipsește ceva din modul în care receptez eu mesajul de la ea. Parcă este o barieră. Și eu sunt una dintre persoanele ce obișnuiesc să poarte ochelari de soare. Uneori pentru că soarele este foarte puternic pentru mine, alteori doar că vreau să mă ascund. De ascuns sunt convinsă că vrem mulți dintre noi. Nu că ne-am dori neapărat să ne ascundem de cei din jurul nostru, ci mai degrabă de noi înșine...Parcă nu ne dorim sau nu suntem pregătiți să ne cunoaștem cu adevărat, sau ne este frică de ce am putea descoperi. Poate că am descoperi multe defecte, dar sunt convinsă că nu doar pe ele le vom descoperi. Vom descoperi și niște calități ce stima noastră de sine scăzută, ne împiedică să le acceptăm.

De ceva timp aveam în cap niște idei privind cum ni se oglindește sufletul fiecăruia dintre noi. Cum sufletul fiecăruia dintre noi este în strânsă legătură cu Sinele, cu Conștientul, Subconștientul dar și cu Supraconștientul. Pff... o mulțime de termeni și îmbârligată relație între ele, mi-am zis eu în primele dăți când am aflat și eu la rândul meu despre acestea. Între noi fie vorba încă mai gândesc așa...

Intră în grădina sufletului tău și Uită-te în oglindă! Observă ceea ce vezi.

Foto @ Vlad T Popescu

Uneori grădina va fi atât de tristă și neîngrijită încât te vei speria de ea. Toate supărările tale și scenariile negative din capul tău sunt ca niște buruieni în grădină. Va arătă ca după un bombardament.

Și totuși mergând prin ea, la un moment dat vei ajunge lângă un lac. Pentru că și el este neîngrijit, va arăta ca o mică băltoacă. Și te uiți în lac.

Vezi o oglindă acolo și privești.

De multe ori nu-ți convine ce se oglindește.

Chiar și când privești în oglinda acelei mici băltoace.

Vezi sufletul cum este și tot felul de variante ale tale însuți.

 Variantele acestea ies la suprafață din subconștient și atât de mult îți displac, încât îți închizi la propriu ochii pentru a evita să le privești. Parcă ai fi Meduza cu șerpișorii de pe capul său din legende, ce oricine o privea rămânea împietrit, chiar și ea însăși de era.

Chiar dacă îți închizi ochii sau te faci că nu vezi, ele tot acolo vor fi. Vor țipa la tine, și cu prima ocazie când ești neatent se vor manifesta. Și se vor manifesta cât mai furtunos, pentru că vor vrea să se revolte că le ții închise și nu vrei să le accepți, lovindu-te atât pe tine cât și pe cei din jurul tău.

Dacă stau și mă analizez, eu am atâtea variante de mine în interiorul meu...

Multitudine.

Zici că sunt Gheonoaia sau Scorpia din poveștile Fraților Grim, povești ce le citesc eu copiilor la grădiniță. Aia cu multe capete și prin urmare, o mulțime de personalități. Cu fiecare persoană și situație întâlnită în calea mea, iese la suprafață încă o Adela, uneori de care nici eu nu sunt conștientă de prezența sa. Sunt situații când ”Adela” are multe defecte dar și calități ce nu i le pot accepta. Și o ascund din nou pe ”acea Adela”. Poate chiar îți sună cunoscut ceea ce îți spun acum, pentru că probabil și ție ți s-a-ntâmplat.

 Tu ce faci atunci când apar părțile acelea din tine ce le ții ascunse?

De făcut ai putea face multe. Sau la fel de ușor este să nu faci nimic.

Foto @ Vlad T Popescu

Și făcutul de nimic este tot făcut de ceva.

De curând într-o discuție cu cineva, ca răspuns la faptul că i-am sugerat o temă de lucru pentru problema sa, mi-a răspuns că nu poate. Deja face ceva. E bolnav și nu mai poate face nimic altceva.

Interesantă perspectivă, nu? Mă amuz că și eu am avut momente când am gândit așa. Parcă mi-aș fi auzit propriile gânduri.

”Deși mă doare, am să fac nimic în legătură cu asta. Durerea este ceva cunoscut și m-am obișnuit așa. Cine aș fi fără ea?”

 Dar pentru că am filozofat destul, mă opresc aici doar pentru faptul că scopul meu a fost altul. Ne place, nu ne place, din când în când ne ducem în grădina aceea a nostră, personală. Aia de care îți vorbeam la început.

La tine în grădină cum este?

Dar în oglinda de mai sus?

Autor Adela Dușcă