Cronica unei apocalipse anunțate

Semne (ne)bune anul are

http://e-mandala.ro/

Da, trăim vremuri apocaliptice, dacă nu ați primut incă Memo-ul, verifica ți-vă mesageria divină, sigur e plină până la refuz de mesajele pe care le-ați ignorat cu talent ca de obicei. Dacă sunetele trompetelor nu v-au sunat apelul de trezire, e posibil sa suferiți de otoscleroză, așa ca mine, dar să știți că boala asta nu e o scuză suficientă, că ea te face să le simți în stomac precum o indigestie și un ghem de sârmă ghimpată.

Profeția începutului sfârșitului e una arhicunoscută, da, ați ghicit, faimoasa 2012, dar la fel ca orice lucru care necesită interpretare, sensul se pierde în traducerea termenilor de referință.

Apocalipsă înseamnă sfârșitul lumii. De ce lumea ar crede că el vine peste noapte cu un cataclism, mă depășește. Această falsă așteptare este ea în sine un dezastru apocaliptic, pentru că odată trecut un termen profețit, și nimic “apocaliptic” nu pare să se fi întâmplat, lumea răsuflă ușurată, și revine la obiceiurile de zi cu zi, când tocmai ele sunt obiectul de lucru cu care s-ar gestiona apocalipsa.

Ce a mers numai merge, iar eforturile de a presa în vechile direcții și obiceiuri au recul neașteptat. Ultima apocalipsă a fost chemarea maeștrilor, mulți au fost chemați să-și pună sufletul la bătaie, și foarte puțini au răspuns, cea de acum este pentru îngerii cunoașterii, au învățat ceva din experiența practică pe pământ?

Revenind la anul curent (cel către care ne îndreptăm rapid zilele astea), el promite să fie tot unul cu năbădăi, în care sufletul nostru se joacă pe scena vieții cu și mai mult avânt, și talent actoricesc, mai ales în relațiile cu ceilalți.

În 2024 sufletul își va resimți misiunea personală și mai mult ca o comandă divină, ce trebuie dusă până la capăt. E mai importantă decât oricând exersarea compasiunii, iar dacă nu sunteți dispuși să înțelegeți universul vă va arunca cu forța în papucii altora să vă oblige să le jucați rolul până înțelegeți, până deveniți compasivi.

Cine știe, poate atât de mult, încât puteți chiar să scrieți un manual cu legea compasiunii și grijii față de viață (și am un prieten care vă poate ajuta să-l publicați).

Tot acum e momentul unor pelerinaje în locurile unde vă cheamă sufletul, atenție să respectați regulile locului cu sfințenie, și mai ales să nu uitați ofrandele față de oamenii locului respectiv.

Cum iei un medicament scârbos dar necesar? Linguriță cu linguriță. deci să începem:

IANUARIE

Luna lui pică pară mălăiață… Glumesc. Luna asta ai putea fi tentat să ieși în forță în lume să o cucerești, să o schimbi, să îți lași amprenta asupra ei, și vei avea șanse de reușită, vei reuși să îi convingi pe ceilalți că asta e calea, dar nu o face, în urma ta lumea va rămâne buimăcită și datoare sau lipsă suflet către alte forțe ”ajutătoare”.

Mai bine fă o meditație în mișcare zilnic, ieși în lume rămânând în afara ei, un simplu observator a ce trezește o astfel de ieșire în tine, ce amintiri, ce impulsuri, cu cine te întâlnești, ce plăți ai față de ei. Și da, va fi un pic deprimant, tentația de a încălca regulile mare, mai ales că e posibil să scapi basma curată, deși sufletul va atârna greu la balanța finală.

februarie

Ah, dorința de dreptate taie și în carne vie, deși în alte vieți s-a dovedit că ochi pentru ochi lasă pe toată lumea oarbă. Într-o lună ca asta manifestă un Napoleon suficient șarm, putere de convingere și forță să antreneze o nație întreagă să cucerească teritorii de necucerit. Dorința de recunoaștere, de a fi în centrul scenei eclipsează intuiția adevăratei dreptăți, adevărul este manipulabil de propriile noastre amintiri.

Mare atenție în această lună la ce luăm cu japca, pentru că credem că ni se cuvine, în detrimentul celorlalți, este luna în care regulile terești și cele divine se suprapun, iar încălcarea lor poate greși grav față de dreptul la viață, câștigul financiar și beneficiul propriu nu scuză mijloacele prin care este obținut.

MARTIE

Martie nu e degeaba luna vrăjilor, iar în 2024 se va vedea acest lucru cu prisosință, acum mai mult decât oricând sufletul va fi pus la bătaie, puțin în a-i domina pe ceilalți să se facă voia noastră, să câștigăm un pic mai mult prestigiu, să ne impunem propriile reguli.

Tobele de luptă vor continua să bată, chiar dacă mai mult în surdină, căci acum vor începe să iasă la suprafață efectele războiului economic. Va fi mișto atunci când și ieftinăturile chinezești vor fi prea scumpe, mai ales când ele reprezintă aproape 90% din obiectele ce ne înconjoară.

Pe de altă parte, e o lună propice să ne plătim datoriile karmice dedicându-ne vindecării și învățării celorlalți, în armonie cu voia lor și la cererea lor expresă la o plată simbolică.

APRILIE

Eh, dacă ați trecut cu bine de luna ianuarie, să știți că a fost doar antrenamentul pentru aprilie. Circ și jale, iar de data asta sforile le trage Sinele Superior, un regizor/maestru păpușar cu maxim de imaginație și talent. O fi Paștele setat în mai, dar cerurile se deschid în aprilie, cu actualizări karmice mari, pe toate planurile (individual și la grămadă, de neam și personale, pe plan fizic, emoțional și spiritual.

Acum e posibil un crash economic major, care îi va lăsa pe mulți flămânzi și bătându-se pe resurse. Și nu, soluția nu este să umpli buncărul cu provizii lăsând rafturile magazinelor goale, ci acum ar fi bună o practică de stat la întuneric, în post de mâncare, vorbe și socializare, ieșitul în lume se poate lăsa cu bătaie, la propriu și la figurat.

MaI

Putem arunca Codurile pe geam, că nici cei care ar trebui să le aplice nu le vor respecta. Unii vor ști să joace pe muchia dintre legal și ilegal, dar numai cei care altădată au marjat pe jocul vieții impunând savgardarea ei cu orice preț. Puțini însă…

Toate bărcile de salvare se scufundă, ghidajul divin lipsește cu desăvârșire (trebuia căutat în luna anterioară), ochii văd, inima cere, conștiința… e confuză.

În această lună va fi testată acuratețea busolei morale, a compasiunii, a capacității de înțelegere a faptului că totul e un joc, și toți suntem actori care ne jucăm prea bine rolurile (sau nu).

IUNIE

În orice furtună există o oază de calm, ochiul central care îți permite să te reculegi și să îți aduni forțele pentru tura doi. Deși e luna lui cuptor, nu plecați în vacanță, marcați starea de repaus cu odihnă activă: e timpul să pui pe hârtie lecțiile învățate, e timpul să dai înapoi, să ai grijă de viață, de sufletul tău, de mintea ta.

Pentru tot ce vei oferi acum, vei primi însutit, fie că e îndrumare, grijă, suflet. Nu faceți însă abuz, atenție la ce mâncați și ce gândiți, gradul de materializare este mare.

Am ajuns la jumătatea anului, însă până în 2030 mai e, și nici atunci nu e de culcat pe o ureche. Dacă nu l-ați văzut până acum, vă recomand serialul Manifest pentru a înțelege două lucruri: că Totul este legat cu tot și Toți sunt chemați să-și amintească ce au de făcut, dar nu toți sunt dispuși să audă, să facă, să ierte pentru binele tuturor. Până la semnele Apocalipsei au existat semne insesizabile repetate precum picătura chinezească pentru urechi surde, și ochi orbiți și minți și inimi închise.

Bestia acestei Apocalipse este cunoașterea, ea plutește în aer la propriu, la o lungime de atingere cu vârful degetelor. Cunoașterea lipsită de înțelegerea compasivă este însă calea spre (auto)distrugere.

Aoleu Doamne e Apocalipsă, ce-o să facem??? Aparent, ce făceam și înainte, doar că mai greu, cu mult mai multă suferință, pentru că Universul sare pragul în următorul ciclu, iar oamenii vor ca totul să rămână la fel, chiar și chestiile nasoale, pentru că s-au obișnuit cu ele.

Adevărații profeți nu se uită în viitor, ci în prezent. Ei doar observă ruperea ciclului, anomaliile. Natura este prima care se schimbă, ajutată și de influența noastră asupra ei. Într-un fel, ne-am precipitat propriul sfârșit, alergând spre era cunoașterii inutile, pe care o acumulăm fără discriminare sau discernământ, fără a depune efortulde a înțelege.

Dacă această pauză de reflecție nu v-a deschis ochii către cultivarea discernământului, luați și citiți “Cască bine ochii” a Marianei Kaplan, o puteți găsi aici.

Iulie

Era și timpul ca sinele superior să strice ploile egou-lui. Cel din urmă s-a prins că fără suflet nimic nu merge, și pleacă în căutarea lui. Doar că ce iei pe mere dai pe pere, actualizările karmice din aprilie sunt la scadență acum.

Altfel, circul continuă, certurile sunt la ordinea zilei, iar conexiunea cu sinele superior nu ajuta în relație cu ceilalți sau când sufletul vrea să se manifeste.

August

Lucrurile se complică, de parcă nu ar fi fost deja greu de înțeles și gestionat. Te vindeci sau mori, protecția pe care ți-o oferă statul este o utopie, interesul financiar primează, gesturile teatrale, declarațiile bombastice țin locul măsurilor efective (nimic nou sub soare de altfel).

Pe de altă parte, dacă nu ai făcut-o până acum, e un timp bun de construit propriul spațiu sigur, departe de lunea dezlănțuită, cu un ecosistem independent.

Septembrie

Pare un alt moment de tras sufletul. Și poate fi tras din trecuturi, din ce am cucerit altădată: nații, provocări, suflete. Succesul din trecuturi se va răsfrânge asupra mulțimilor care și acum vor urma liderul care altădată i-a cucerit/convins/influențat. E timpul să vă suiți pe scenă, să vă prezentați cauza, pentru că acum e momentul în care veți găsi susținătorii, iar dacă dacă faceți acest lucru convinși de dreptul vostru divin, aveți șanse să îi luați și cu arcanul. Atenție însă că interesele nu coincid, mersul cu turma nu vă conduce în direcția voastră ci a mulțimii, liderul ales nu vede interesul tuturor, ci pe al său, iar în jocul de șah, pionii sunt primii sacrificați.

OCTOMBRIE

Dezamăgiți de rezultatele lunii anterioare, ne retragem în solitudine să ne lingem rănile și să plănuim răzbunări complicate care să le strice feng-shuiul celor care ne-au dezamăgit. Vrem noi reguli care să restrngă aria de acoperire și de influență a liderilor ca aceștia să nu mai facă ce îi taie capul. Din seria mulți vor, puțini au, și totuși trăiesc, dacă nu fericiți, măcar semi-liniștiți până la adânci bătrâneți, ce gândim nu are șanse să se materializeze. Am putea însă face un bilanț scris al vremurilor trecute, avem șanse să învățăm ceva din amintiri.

NOIEMBRIE

Acum, dacă au mai rămas gânduri de răzbunare de luna trecută, ele au șanse mai mari să se materializeze, dacă le psaltiezi precum David și le ”cânți frumos”. Tentația de a încălca regulile jocului este una mare, mai ales pentru cei care știu cum, și au puterea cuvântului și vocea seducătoare, și a căror privire te pierde.

Puterea lui Dumnezeu e încercare când te rogi pentru ea, iar înțelepciunea, când o ceri, o obții prin proba focului și a bătăii, așa se călește sabia, așa că aveți grijă pentru ce vă rugați că s-ar putea să și primiți, dar ce primiți să nu fie ce v-ați fi așteptat să fie.

DECEMBRIE

În luna decembrie, banii se fac din mâncare, mai ales dacă luna anterioară s-a stat în post și rugăciune. Ochii văd, inima cere, conștiința nu și nu. După așa ani grei, de sărbători riscul de depresie e mai mare, pentru că este greu să ne controlăm ce gândim, ce simțim, și să le corelăm cu așteptările ce le avem de la noi înșine, și de la alții.

Ultimele luni sunt grele pentru că energiile s-au adunat (și amestecat) de peste an. Nu mai știi ce te-a lovit, și de ce, și ce vrea să însemne. Lucruri peste care credeai că ai trecut, încă mai bântuie culoarele sinelui, umbre familiare mai puțin înspăimântătoare, cu un nou grad de frustrare că nu se mai termină odată. Lecțiile s-au acumulat, și par să depindă una de alta, și de alții. Dați de pomană celor care nu au și celor care au cu adevărat nevoie și nu îi judecați pentru neputința lor, e și a voastră.

Despre mine și alți EU

Spune un prieten de al meu că în fiecare din noi există cel puțin o carte, cea despre noi înșine, noi cu gândurile, experiențele și emoțiile noastre. Mai poți scoate încă o carte din misiunea ta personală, din ce știi să faci cel mai bine, suficient de bine cât să le poți oferi sfaturi și altora care sunt la început de drum sau se gândesc să îl aleagă ca și cale. Oricum și ceea ce facem ajunge să facă parte din noi, să ne condiționeze sub o formă sau alta.

Eu de exemplu, sunt traducător de meserie cu peste douăzeci de ani de experiență în spate (doamne, ce am îmbătrânit!). Aș putea scrie un manual despre această profesie, mai mult sau mai puțin interesant pentru colegii din breaslă.

Pentru publicul larg, însă, în special pentru cei care nu au învățat niciodată o limbă străină, ar fi mai interesantă o carte despre cum m-a format și transformat pe mine meseria mea, mai ales că, oroare, sunt acel traducător de texte tehnice. Meseria de traducător tehnic este precum păpușile rusești, cochilie, în cochilie, în cochilie. Este o meserie care te obligă să știi tot ce nu ți-ai fi dorit vreodată să știi despre alte meserii, și să le știi fără aplicabilitate practică.

Dar destul despre mine, am făcut această analiză doar pentru a sublinia faptul că o carte despre o persoană, altcineva decât tu însuți te poate călăuzi către o astfel de analiză interioară, foarte importantă în cunoașterea de sine. De ce ai vrea să te cunoști pe tine? Ei bine, ai mai scăpa de fricile necunoscutului, și credeți-mă, nu sunt puține, chiar dacă la prima vedere credem că ne cunoaștem bine, lucrurile nu stau chiar așa. Chiar dacă ne cunoaștem, putem să nu fim chiar împăcați cu cine și cum suntem, și mai important decât atât, să nu ne manifestăm cu discernământ.

Când vine vorba de formare, societatea, familia, prietenii, meseria joacă roluri importante în alcătuirea personalității (să zic mai degrabă personalităților) noastră. Aceste personalități-roluri pot fi extrem de diferite în contextele care nu le sunt native. Sub presiunea lor este dificil să mai ajungi la acel eu autentic și să-l lași să se manifeste plenar. Poate doar după o sticlă de vodcă. Toate cărțile bune spun că trebuie să asculți vocea interioară, dar ce te faci când sunt mai multe? Și se mai și contrazic între ele?

”Despre mine și alți Eu” tinde să fie o călătorie de descoperire a acestor voci ce răsună permanent în capul nostru, și cum ne influențează ele modul în care gândim, simțim, acționăm. Vocea părinților prin exemplele care ni le-au dat, a prietenilor cărora le-am cerut sfaturi, a celor pe care i-am îndrumat și format la rândul nostru, și a cărților citite din care ne-au rămas lait-motivele unor deziderate ce par de neatins.

Toate aceste voci și experiențe sunt menite să ajute în înțelegerea unor concepte și să te scoată din starea de confort a ceea ce știi, să te facă să pui sub semne de întrebare cine ești, ce faci și ce gândești, să te scoată din propria poveste, aruncându-te în a altuia și să te readucă în a ta cu o nouă perspectivă. Cartea Adelei devine, prin conținutul ei, încă o voce, cea comună unui grup de judecător, avocat, procuror, jurați și executori. E aproape ca o mică apocalipsă personală, o dare de seamă a ce ai înțeles până acum. E greu să fii sincer în ceea ce te privește în fața publicului larg, să-ți dezvălui trăirile interioare spre a fi analizate și judecate de alții, deși cea mai aspră voce s-ar putea să fie tot a ta.

Așa cum am spus și pe facebook, la lansare, există oameni al căror interior este un multivers, plin de povești, de minuni, de lucruri nebănuite. Este uimitor cum ele pot fi cuprinse într-un chip diafan, cum inocența poate ascunde înțelepciunea gesturilor simple, de copii la joacă. Când astfel de oameni se deschid privirii, sinceritatea lor te îndeamnă la propria ta introspecție, pentru că e nevoie de mult curaj să îți expui sufletul într-o carte, să lansezi așa o invitație lumii în intimitatea simțirilor tale. Merită să o faci pentru a descoperi că poveștile tale sunt linia de salvare nu numai pentru tine, ci și pentru cei din jur...

Cartea o găsiți de cumpărat aici, iar despre Adela mai multe pe blogul personal.

Principiile, bată-le vina!

Principiul "Cui pe cui se scoate"

Acest principiu se bazează pe premisa că soluția unei probleme este de același tip cu problema însăși. Vă dau un exemplu: probleme cu vrăji, farmece, legături - mergi la vrăjitoare, că doar o vrăjitoare face d'astea, și combați focul cu foc: cine leagă și dezleagă, eventual pentru o sumă modică extra, ți-i leagă pe cei care te-au legat să-i învețe minte s-o mai facă și altădată. Sună logic, nu-i așa? Deși nu sunt genul care pentru fiecare soluție găsește o problemă, aș vrea să atrag atenția că acest principiu este mult prea apropriat de cel biblic ”Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Rezultând, în mod evident, dovedit istoric, escaladarea conflictului. În plus, ar fi nevoie să subliniez și alte câteva aspecte: de unde poți fi sigur că vrăjitoarea ta are suficientă cunoaștere pentru a identifica corect problema și în consecință să o trateze corespunzător, și mai mult, că este mai puternică decât a adversarului (mama lor de dujmani)? Și să vă mai spun un secret (destul de cunoscut de altfel): nu numai vrăjitoarele leagă, blesteamă, fac farmece, iar puterea spirituală se ascunde unde nici nu te aștepți, ea manifestându-se în feluri obișnuite, curente, putând lua forma și manifestarea unui simplu gând. Slujba de cununie leagă, psalmii blesteamă, legatul lacătelor de garduri sunt legături, purtatul chiloților pe dos pentru protecție, întorsul cănii să găsești obiectul pierdut reprezintă farmece , inclusiv punerea cuiva pe un acatist, sau citirea anumitor rugăciuni pentru soluționarea anumitor probleme...

Principiul ”N-am fost eu, și dacă am fost, nu recunosc”

Dacă ultimul paragraf de mai sus nu v-au făcut să exclamați un ”Aoleu și vai de mine, uite ce fac fără să-mi dau seama”, atunci vă numărați printre adepții principiului de mai sus. Pe baza unui alt principiu fundamental, anume că nu există cauză fără efect, și efect fără cauză, dacă v-a ”bătut” Dumnezeu și experimentați bube și babe (aka farmece, descântece, blesteme, făcături și alte minuni), cu siguranță faceți și voi ceva asemănător sub o formă sau alta. Chiar și atunci când karma neamului stă grămadă peste voi, și vă înghesuie păcatele neamului, nu degeaba ați aterizat în neamul respectiv, ați picat datorită altui principiu - cine se aseamănă se adună... De aia neamul nu ți-l alegi, sau mai bine zis, alegerea e limitată la ce îți poți permite... Dacă nu ai avea deloc sămânța karmică plantată în câmpurile tale, atunci terenul ar fi infertil, și nu ar răsări nimic la suprafață.

Principiul ”Musai să schimbăm ceva, dar totul să rămână la fel”

Dacă într-un final apoteotic ajungem să recunoaștem că posibil cauza să fie la noi și nu avem de ales decât să facem ceva să schimbăm lucrurile, ajungem la axioma de mai sus, pentru că nu-i așa, există ”n” motive pentru care suntem așa cum suntem, și dacă schimbăm ceva, cine știe ce drob de sare ne mai poate cădea în cap. Mai bine cu răul știut, decât să înfruntăm frica de necunoscut, sau mai rău, să ne imaginăm deja traseul plin de pericole reale sau imaginare de pe noul drum. Liberul arbitru este o utopie nu pentru că el nu există, ci pentru că nimeni nu e dispus să îndeplinească condiția de bază pentru manifestarea lui: anume asumarea răspunderii, până la capăt, fie să te schimbi, fie să te accepți cum ești și să defilezi așa, împăcat cu cine ești și durerile și suferințele tale. Așteptăm să ne tragă cineva de mână, la o adică acceptăm chiar și să ne biciuiască de la spate, pentru a ieși din necazuri, eventual să putem mai târziu avea și pe cine da vina în caz de nereușită.

Principiul ”Scoate capul din cutie”

Poate recunoașteți termenul englezesc ”think outside the box”. Conform paradoxului lui Schrödinger, în interiorul unei cutii închise, ești atât viu cât și mort simultan, și nu știi cu adevărat cum ești până nu deschizi cutia. Bine, era vorba de o pisică, dar știm cu toții cum sunt pisicile cu cutiile, ele scot mereu capul să verifice că sunt vii. Dincolo de spațiul sigur al cutiei în care trăim și cu care ne-am obișnuit, în care ne izolăm de lume și influențele acesteia, există întrebarea ”și acum ce fac?”. Și în afara cutiei faci ce făceai și înăuntru, trăiești. Însă acum ai o perspectivă mai largă, ai mai multe opțiuni, poate o cutie mai încăpătoare, cu funde, și altele... De aceea poate că ar fi mai bine să îți ierți dușmanii înainte să-i înveți minte, drumul la biserică să fie cu scopul introspecției mai mult decât cel al expectativei, apelatul la vrăjitoare să fie așa ca obținerea unui alt punct de vedere - o a doua părere de confirmare/infirmare a bubelor, nu de alta, că tratamentul lor este schimbarea.

Denegarea de opinie

Orice asemănare cu realitatea este pur intenționată și deloc întâmplătoare, dați-mă în judecată!

Bat clopotele

Clopotele au menirea de a ne deschide calea către Dumnezeu, ele îți atrag atenția (întorc mintea către), deschid sufletul (poarta către) și ridică spiritul (schimbă vibrația pe care acesta rezonează). Când exteriorul se dărâmă în jurul nostru, acest fapt nu e decât o reflecție a distrugerii interioare, iar unul din instrumentele de refacere este chiar acesta: Clopotul.

Teste fără număr

Trăim vremuri interesante, pentru că s-au găsit ceva chinezi să ne blesteme (cică ei aşa blesteamă: “fie să trăieşti vremuri interesante”). Normal că de la ei ni se trage experimentul Covid-19, cum să nu, poftim cultură…Unii îşi doresc atât de tare să îi copieze lucrarea lui Dumnezeu, încât uită că chiar şi atunci îi fac voia şi misiunea. Cum şi de către cine nici nu mai contează, precum nici pentru ce scop, pentru că aşa a vrut Dumnezeu, iar EL este cel mai eficient. Ceea ce contează este acţiunea individuală şi colectivă în fiecare clipă a acestei încercări. Şi care sunt jaloanele unei încercări? Teste pe toate planurile, fizice, mentale, emoţionale, spirituale. În cele două articole legate de karmă de la începutul anului 2019 (aici şi aici), am atras atenţia că lecţiile karmice de neam abia de acum se vor resimţi, că 2019 şi anii anteriori au fost de pregătire.

În vremuri de restrişte….

Pe vremuri când ne lovea vreo molimă, primul gest era trasul clopotelor de la biserici, aşa erau anunţate, aşa se ştia că ceva nu este în regulă, se atrăgea atenţia oamenilor să se pregătească de întâlnirea cu Dumneazeu. Pentru că clopotele anunţau mai ales molimele, invaziile, morţile. De ce clopote şi nu cimpoaie, sau bucium, sau tobe, sau pocnitori, sau… Pentru că fiecare are specializarea sa, iar clopotele sunt vocea lui Dumnezeu care ne cheamă la El. Şi asta nu înseamnă că trebuie să pleci cu totul, dar nici să aştepţi până e nevoie ca ele să bată exclusiv pentru tine. De la începutul pandemiei un prieten a tot bătut apropouri (eh, a zis-o de-a dreptul în stilul lui direct) că trasul clopotelor sau bătaia celor sunătoare ar ajuta mult.

A fi sau a nu fi trăgător de clopote

Nu ştiu dacă l-a mai luat şi altcineva în afară de mine în seamă, cert este că am văzut la un moment dat pe net o ştire cum că Arhiepiscopia Moldovei îşi propusese să tragă toate clopotele simultan în întreaga Moldovă în contextul Covid 19. Ţinând cont că Moldova a avut un număr semnificativ de decese mă întreb dacă au făcut-o şi dacă ăsta era să fie rezultatul, sau pur şi simplu nu au mers până la capăt cu ideea. Contează însă şi calitatea clopotului, însă cel mai important este cel care îl trage, la urma urmei clopotul este un simplu instrument în mâna celui care pune intenţia, care ar trebui să aibă cunoaşterea şi să fie în armonie cu el cât să-i ştie sunetul, şi cât e nevoie să îl tragă până îşi face efectul.

Eu şi clopotele mele

Aproape fiecare bol cântător (aka clopot aşezat) pe care îl deţin are personalitatea lui, un aspect sau două sau mai multe combinate pe care lucrează, în funcţie de vibraţia gamei sunetelor sale, şi de fiecare dată sună diferit, niciodată la fel. Etalonul este sunetul pe care îl scoate atunci când singura mea intenţie este să mă bucur de el, să îmi setez corpul ca şi un diapazon care vibrează împreună cu el amplificându-ne unul pe celălalt, propagând sunetul cât mai mult, mai departe, mai amplu şi mai profund. În restul timpului sunt sunetele sparte, slabe, distonante care îmi spun o poveste, îmi arată unde e problema.

De ce bat clopotele,… Mitică?

Lăsând gluma la o parte și pe Caragiale, doxologia.ro spune că clopotele nu bat niciodată pentru amuzament (exceptând cele cântătoare din propria dotare, dar asta e altă poveste), ele bat pentru a ne atrage atenția la o chestiune de natură sufletească: << Cheamă viii, plânge morții, împrăștie viforele! – împrăștie dracii și trăsnetele.>>

Clopotul, vocea lui Dumnezeu

Deja este certitudine științifică faptul că sunetul aduce nori de ploaie sau îi împrăștie pe cei de grindină (generator de unde de șoc), și deși eficiența lor este argumentabilă, existența impactului nu poate fi negată. Sunt câteva povești interesante legate de clopotele unor biserici care ar avea același efect când sunt trase, dar povestea asta o să o dezvolt în altă parte… Clopotele se trăgeau ca și alarmă, dar și pentru a chema oamenii la biserică, pentru a le aduce aminte că înainte de toate atenția este la Dumnezeu, că voia Lui se manifestă când a Omului se abate de la drum.

Ținând cont de întâmplările ultimilor ani, mă întreb de ce vocea lui Dumnezeu nu s-a auzit (și nu se aude) mai des? Oare surzim în fața clopotelor până când va răsuna sunetul trompetelor?

3 zile de întuneric

Printre practicile spirituale care își testează spiritul se numără și statul în întuneric. Ce presupune ea, ca și practică? Să te închizi într-un spațiu închis, un timp, undeva la 3 zile este minimul obligatoriu, renunțând benevol la orice sursă de lumină și distragere a atenției către exterior: telefon, televizor, contactul cu alte persoane (vorbit sau văzut), străduindu-te să faci în întuneric acele lucruri de bază pe care de obicei le faci fără a te gândi și analiza prea mult: îmbrăcat, spălat pe dinți, făcut duș, asigurarea nevoilor de bază: mâncat, băut și evacuarea rezultatelor. Și dacă ai vreun viciu care nu te lasă să dormi dimineața (cafea, fumat, facebook) vei suferi o presiune suplimentară și din partea acestora, cu sevrajul aferent.

De ce aș vrea să mă chinui astfel, poate că vă întrebați, pe bună dreptate. Doar motivul dezvoltării compasiunii față de aceia dintre noi care s-au născut, sau au rămas dintr-un motiv sau altul fără vedere, nu pare suficient. La o adică, mental, înțelegem că le e greu, deși nu am realiza cât de important este pentru ei o treaptă la coborârea din pat, sau un prag mai înalt la usă, sau la cuva de baie, sau că un scaun, un castron nu mai e la locul lui, sau că un papuc a căzut aiurea sub pat. Sau o șosetă, sau că hainele sunt pe dos, sau că din senin ți s-a făcut frig în mijlocul lui cuptor, iar pilota Dumnezeu știe unde a fost ascunsă din timpul iernii. Fac pariu că niciodată nu v-ați pus problema câtă pastă de dinți puneți pe periuță, că dacă puneți dublu, faceți clăbuci, și puteți să vă înecați cu ei.

După cum spuneam, compasiunea este un deziderat mult prea altruist pentru un atare efort de stăpânire a sinelui, puteți la o adică, să testați aceste lucruri și punctual, unul câte unul, pe rând, și să vă măriți pas cu pas gradul de conștiență. Pentru că în fapt, acesta ar fi scopul de bază al unui astfel de exercițiu: să devii mai conștient (mai atent, mai prezent) în fiecare mișcare pe care o faci: acum mă trezesc, acum mă ridic din pat, acum merg până la baie, acum fac duș, acum mă ususc cu prosopul, acum mă spăl pe dinți, acum mă îmbrac... O să spuneți: uite-o și pe asta, de ce îi arde ei, țara arde și baba se piaptănă.. n-o zic... ba o zic: la floci.

La care eu o să vă întreb să îmi răspundeți sincer: de câte ori ați plecat de acasă și v-ați întrebat, oare am încuiat ușa, oare am scos fierul de călcat din priză, oare am oprit apa, oare...? Dacă cel puțin odată, ați câștigat la lozul neatenției, înseamnă că mintea nu vă stătea la lucrul pe care îl făceați când îl făceați, ci la cel(e) pe care urma să le faceți, și ați realizat mecanic, fără voi, lucruri pe care nu le-ați înregistrat în conștient. Lista poate continua cu unde mi-am pus cheile, ochelarii, cordeluța de păr (pe care s-ar putea s-o găsească colegul de pat sub fundul lui/sau ei, și să te împungă cu ea, discret, pe întuneric să crezi că i-au crescut cornițe). Poate că astfel de absențe involuntare nu v-au schimbat (încă) iremediabil firul vieții, poate sunteți suficient de ordonați cât să puneți lucrurile la locul lor întotdeauna, poate că aveți o minte care în fundal cataloghează și ordonează și îndosariază, și să știți că o astfel de minte este printre primele care cedează cunoscutului neamț al cărui nume îmi scapă acum, era ceva legat de uitare, atunci când se aproprie uitarea definitivă și necunoscutul absolut.

În afară de acest plus de atenție, pe care oricum îl pierdeți odată ce ieșiți din întuneric, cumva obiceiurile deja înrădăcinate revin și cu mai multă forță cu cât se încearcă disclocarea lor, și este paradoxal că pe întuneric nu m-am împiedicat nici măcar odată, iar de lovit de mobilă maxim o dată pe sesiune, în schimb pe lumină toate astea se întâmplă zilnic, cel puțin odată pe zi. Deci nici ăsta nu e adevăratul motiv pentru care e nevoie să stai în întuneric, adică, da, e un exercițiu mișto, dar complet inutil dacă el nu transcede întunericul și se implementează în viața de zi cu zi. Zice cineva (care știe ce zice) că pentru a schimba sau adopta un obicei nou e nevoie de 9 luni. Iar pentru asta fabrica de sfinți s-a închis de mult. Omul modern se rupe cu greu pentru un moment de contemplare și dacă nu ești introvert, introspecția nu face parte din meniul zilnic.

Aici e buba: cât de dispus(ă) ești să fii tu cu tine însuți, doar cu tine, cu gândurile tale, cu pulsiunile tale negative, cu fricile, cu visele, cu planurile tale mai mult sau mai puțin materializabile, căci cele imediat realizabile sunt la câteva zile depărtare/uitare până la punerea lor în practică. Există oameni care nu au rezistat nici măcar câteva ore din prima zi, când acele ore ar fi putut în mod normal fi considerate drept o letargie în pat dimineața, dar numai gândul că m-am trezit, și nu e lumină, și am ieșit din rutina cu care m-am obișnuit, a trezit un sentiment de nedescris de panică scoțându-i afară înainte de a simți pulsiunea tutunului, sau a cafelei, sau...

Și nu, somnul nu ține atât de mult oricât de obosit ai fi, oricât de dispus (și capabil) de a dormi 48 de ore neîntrerupt, sau măcar cu pauzele chiaunite de mers la baie pe bâjbâitelea. La un moment dat, mintea se trezește, simte nevoia de a face ceva, orice pentru a umple golul, pentru că ea știe că în lipsa activității, corpul slăbește, iar odată cu corpul și suportul ei se clatină. Și sunt ore întregi în care nu știi ce oră e, ce zi, timpul încetează a mai fi o dimensiune, deși te întrebi cât mai durează. Ceasul interior nu mai rulează pe intervalul noapte/zi, ci pe cel al organelor din medicina chinezească, și ar fi interesant de știut exact la ce intervale de timp corpul tău alege să se odihnească sau să lucreze, deplin treaz.

După trei astfel de ture de întuneric, și încă una de 2 zile ratată, consider că am un eșantion reprezentativ pentru a oferi câteva impresii și concluzii, deși eu nu sunt neapărat din eșantionul reprezentativ, fiind mai degrabă introvertită din punctul de vedere al introspecției, fără a avea nevoie de a sta la întuneric pentru asta, și neavând din născare frică de întuneric (știut fiind că de mic copil îmi plăcea să umblu noaptea pe unde apucam, beznă sau nu, sălbăticie sau nu). Deci nu am avut acest handicap. Nici nu fumez, și pot renunța ușor la cafea, al doilea handicap rezolvat. În schimb vorbitul... Depinde de stare, de momentul zilei, de companie, de... Aici e provocarea de întâmpinat pentru mine. De două ori am stat la întuneric împreună cu altcineva și odată singură - acasă și fiecare dintre cele trei sesiuni a avut provocările ei.

La prima tură provocarea a fost baia comună la patru camere și cinci persoane, căci pe întuneric împărțirea ei care era dificilă pe lumină devine problematică și de-a dreptul tragică dacă de exemplu, conform legilor lui Murphy, te nimerești și în perioada aia a lunii. Pe întuneric fiecare sunet este mult mai acut, pentru că în lipsa văzului celelalte simțuri se amplifică și ce faci tu, cu ce face celălalt sunt sau nu sincronizate, și nici nu știi dacă e de dorit sincronizarea. Cert este că de fiecare dată, indiferent dacă singură sau cu cineva, am mâncat muuult mai puțin decât ne-am/m-aș fi așteptat, tot cert este că, pe întuneric, visele sunt din alt film, că deja din prima zi, toate durerile (știute, sau neștiute) se fac simțite pentru că în sfârșit, au atenția ta deplină și sunt precum copii la prima zi de strigare a catalogului: aici suntem, prezent.

Corpul tău care până în acest moment a funcționat pe adrenalină, care când zicea și el ceva, săreai cu tratamentul (indiferent că tratamentul este unul clasic, homeopat, sau terapie alternativă – nu contează, în esență i-ai spus taci, l-ai dus cu zăhărelul, încă o zi, încă o noapte. Mișcarea antrenează și mai multă mișcare, vezi avalanșele, nemișcarea produce așezare, tasare, când te oprești în loc, toate te ajung din urmă, realizezi cât de mult te-ai întins, câte greutăți ți-ai luat în cârcă (unele de-a dreptul inutile).

Doar într-o clipă de nemișcare atingi momentul de a fi, restul este a face, doar când timpul nu mai este o constantă, exiști în afara lui și tot ceea ce ești are ocazia să se manifeste. Încet-încet, după ce învârți toate gândurile, toate poftele, toate emoțiile, realizezi care sunt cele mai importante, sesizezi tema lor, constanta, și realizezi și ce se manifestă acum în viața ta, la ce stimuli (re)acționezi. Așa ar fi de dorit măcar.

Din punct de vedere spiritual, primele două sesiuni au creat și câteva senzații tari pentru cei din jur (în primul caz, că era vorba de un grup, iar pe cercul de întuneric din jurul cabanei, sătenii au băgat chefuri la greu, un pic de țipete, un pic de chiuituri, un pic de pocnituri, ce au putut și ei. La a doua tură, mi-am chinuit atât de tare vecinii conaționali, neînvățați dragii de ei cu astfel de diferențe de potențial energetic în zona lor, încât au ieșit urlând pe stradă. Deși la întuneric am încercat să îi calmez cu boluri, s-a dovedit ineficient, doar toba a calmat spiritele (rele).

Desigur, sunt câteva exerciții mindfulness, energetice, terapie, etc recomandate la întuneric (cam tot ce poți face fără să vorbești și fără suport digital sau de alt fel): autotratament, qi qong, respirat, numărat, meditații și multe altele. Și e distractiv că în întuneric de fapt îți mărești cantitatea și calitatea luminii interioare, plus că sunt șanse destul de mari șă îți deschizi al treilea ochi și clarvederea (trei zile pline cel puțin, cu anumite exerciții). Ieși cam aerian și neîmpământat de acolo, din nou, paradoxal, dar evident. Poate un pic mai luminat, deși nu neapărat iluminat, fiecare după posibilități și cum îi e norocul(karma).

Ce pot spune e că în lucrul cu tine, această experiență este de bifat pe Lista de dat colțul, pentru că în lipsa ei, restul sunt povești de adormit copii când s-au trezit pe nepusă masă.

Târgurile ezoterice

Socoteala de acasă și cea din târg…

Înainte de era tehnologiei și a informației, pe vremea când era bunica fată mare, târgurile erau la mare căutare datorită faptului că se numărau printre puținele ocazii unde puteai avea acces la diferite mărfuri și servicii și face schimb de informații mai mult sau mai puțin utile. Altfel era greu să găsești ce ai nevoie, iar pentru asta făceai un efort și străbăteai, uneori cu zilele, drumul până în locul târgului.

Aveai, prin urmare, trei motive să mergi la târg: să vinzi sau să cumperi ceva, și să faci schimb de informații. Mai erau, desigur, și curioșii care se nimereau pe acolo, plus cei care veneau la șterpelit sau la îmbârligat lumea. Lumea, care putea să fie mai mult sau mai puțin atentă la ce cumpără, de la cine, cât de mare îi este cu adevărat nevoia, și așa mai departe…

În vânzări competiția este acerbă, doar nu o să lași pe careva să îți strice vadul pentru că are un produs mai arătos, a călătorit mai puțin cu el, a fost mai atent la detalii. Dai un ban, dar stai în față, doar sunt puțini dispuși să cerceteze cotloanele pentru comori ascunse, căci nu au răbdarea sau perseverența pentru asta. Mulți sunt atenți cel mult la chilipiruri, și nici nu realizează riscurile lor, cele legate de calitate, de adevărata necesitate, de … Și nici nu vreau să intru în discuția legată de organizarea propriu zisă (logistică, publicitate, amplasament, amenajare…)

La târg nu mergi doar să te uiți, sigur la ceva îți va rămâne sufletul, sau banii la altcineva, iar asta nu se întâmplă doar la târg, nici cu magazinele nu mi-e rușine, de câte ori v-ați dus după pâine și ați plecat cu căruciorul plin ochi. Și nu e totul datorat tehnicilor de vânzări, credeți-mă, că am avut parte de instruire aplicată în așa ceva, iar tehnicile funcționează până la un punct… Iar rezistența nu face decât să ajungi acasă rupt de obosit după o simplă plimbare în magazin, cu dureri de cap, greață, și doar nu ai dat cu sapa nu ai interacționat în mod specific cu nimeni…

Ezotericul, de la agonie la extaz și înapoi la agonie

Târgurile ezoterice nu sunt diferite de tot ce am prezentat mai sus, or fi ele ezoterice, dar tot târguri rămân în esență, și implică aceleași reguli. Cu diferența că în cazul acestora, poți fi sigur că minim 90% din cei implicați au cunoaștere și putere cât să facă din experiența interacțiunii și implicării cu un astfel de târg, una plină de senzații tari. Pentru cei suficient de curajoși (sau inconștienți - sau ambele) să îi treacă pragul, descoperă că fie nu mai vor să treacă pragul vreodată, fie se îmbolnăvesc de o fascinație macabră vizavi de senzațiile tari menționate și sunt precum drogații doritori de încă o doză de adrenalină.

Lăsându-i deoparte pe cei care au o tarabă și nu au habar ce vând (precum o doamnă care vindea cristale și a încercat să îmi vândă un cuarț sagenitic drept jad nefrit), pe cei care vând haine, sau pe cei care vând produse cosmetice cu eticheta originală în limba rusă (am fost tare dezamăgită de lipsa standului lor la ultimul târg - de ce să mint, mai repede boicotez stațiile peco cu acționariat austriac de la care alimentam până acum decât să renunț la produsele rusești cu plante care au supraviețuit Cernobîlului, dar așa sunt eu, ciudată), restul celor care se află acolo au și interese ascunse, uneori atât de ascunse că nici posesorii lor nu știu de ele, uneori nici nu sunt ale lor mai precis.

Sigur, la un ezoteric nu vin numai cei cu intenții pure (și amintiți-vă de vorba care spune că e plin iadul de drumuri pavate cu intenții bune), vin și cei care știu că un astfel de târg va atrage oameni cu potențiale ne-exploatate, cu daruri și haruri de care nici măcar nu sunt conștienți, cu ghizi și cunoaștere și drepturi divine apetisante. Aici se dă bătălia, pe suflet. Când treci pe lângă o tarabă, stai și asculți câte un om, și treci mai departe ușurat de toate cele… La fel de ușor poți pleca cu entitățile curățate de pe cei care au trecut pe acolo înaintea ta, că nu toți au turme de porci la dispoziție…

Deși eu admir mult tehnologia, și sunt un mare fan al utilizării ei, cred că ea prezintă cel mai mare risc, tocmai pentru că ea facilitează săritul peste niște etape ale înțelegerii, și îți permite să eviți procesele intermediare. Intenția celui care a pus bazele tehnologiei este mai importantă decât tehnologia însăși, căci omul de ți-o prezintă poate fi de bună credință. Aș vrea să subliniez că terapiile minune care iau durerea cu mâna (mai ales din cele acute) trebuie privite cu un gram de discernământ.

Durerile acute sunt karmice, ele au entități ce stau de pază, cine te scapă de durere, îți trage de acolo entitatea, și ar fi bine să te întrebi ce se întâmplă cu ea, dacă nu ajunge într-un porc în pustiu. Cel care a folosit tehnologia pe tine înțelege cauza acestei dureri acute, și te poate ajuta și pe tine să o înțelegi și să accepți, eventual să o îndrepți? Dacă răspunsul este ”nu știu” la oricare din aceste întrebări și/sau nu îmi pasă, vă dau o veste tristă, roata karmică nu s-a oprit ci și-a accelerat viteza, pentru că acum sunteți complici în infracțiunea de a merge contra curentului curgerii naturale a universului.

De ce aș?…

Dacă lucrurile stau așa, de ce aș mai merge la un astfel de târg? Doar n-am băut gaz, sau mirosit vreun brăduț verde cânepă să vreau să mă leg la cap când nu mă doare… Mai ales dacă nu ți-ai făcut din asta o meserie, și nici n-ai nevoie să vinzi produsele respective, sau pe tine ca terapeut, ca autor, ca și cunoaștere, ca și profesor, și nu ai o pasiune de întreținut?

Este un test - de rezistență, de discernământ, de compasiune, de maturitate. Nu te pune nimeni să intri într-un cuib de vipere, dar dacă te hotărăști să o faci, reușești fără ca ele să te simtă și să își concentreze atenția asupra ta? Sau dacă sunt fixate pe tine, le poți hipnotiza să se comporte exemplar? Măcar îți vei testa imunitatea la veninul lor…

În ciuda celor prezentate și a faptului că sunt conștientă de ele, eu mă duc destul de floricică la ezoterice, cumva reușesc oricum să calc minim jumătate pe bătături și să scap basma curată chair dacă, sau poate tocmai de aceea, pentru că nici eu nu sunt ușă de biserică. Nu trimit lumină, că s-ar putea efectul să fie invers decât cel scontat, și nu mă rog să îmi fie bine, că din prea bine nu crești, nici nu înveți. Nu îmi fac protecție din același motiv, exceptând situațiile când se sare calul, iar când se întâmplă asta e Jihadul, Apocalipsa, Armageddon, trei în unul.

Altfel, sunt fată drăguță, și mă dau la o parte și las lumea să-și trăiască karma, drama și să-și joace Jocul cum știe și poate mai bine.

Căutarea spirituală

"Lucrez cu mine", "Caut și nu știu ce, dar nu găsesc" "Sunt așa și pe dincolo, și trebuie să îmi integrez aia și ailaltă; Nu fac asta, nu merg acolo, că n-am voie"…

Asta cu "Ai voie?" mi se pare cea mai mișto întrebare, și răspunsul meu e mereu același: "Nu știu, dar decât să cer voie, mai bine îmi cer iertare." Singurul dialog care implică un cerut de voie, este cel cu propria-mi conștiință, că dacă întru în conflict cu ea, știu că ea va fi permanent acolo sâcâindu-mă, așa că, dacă ea nu mă lasă, și sufletul nu-mi dă ghes, și mintea nu vrea să se joace, atunci nu.... Altfel, e liber la joacă în curtea școlii, și cine poate, poate; cine nu, rămâne să citească în clasă, sau va urmări de pe margine joaca altora... Când te joci doar că să treacă timpul, timpul va trece, și joaca ta îl va umple, sau nu…

Femeilor li se spune să învețe să fie femei, iar bărbaților să învețe să fie bărbați, eu aș sugera tuturor să învețe să fie; așa cum le dictează circumstanțele, capabili de a fi și una și alta. Imblânzirea Scorpiei se face nu omorând-o, ci învingând-o în condițiile ei, cu propriile ei arme, o oglindă în fața izbugnirilor ei și dându-i drumul să fie pentru a-și observa reflecția. Sigur, nimic mai frumos decât o femeie în corp de femeie, și un bărbat în corp de bărbat, nimic mai pur decât un înger care și-a recâștigat aripile, sau unul care nu și le-a pierdut niciodată...

Și totuși...

De ce există bărbat în corp de femeie și femeie în corp de bărbat, îngeri căzuți, de ce și îngerii au demoniii lor? Cu cât te încadrezi mai bine într-o categorie, cu atât te îndepărtezi mai mult de centru, și de echilibrul oferit de înțelegerea terenului comun, armonie nu înseamnă să potriveșți cercul în cerc, ci cercul în pătrat și triunghiul în cerc... Mihail poate veni să-ți pună sabia în mâna dreapta și să te îndemne în ring, dar tu poți să-l chemi și pe Rafael să-ți împrumute caduceul în stânga, sau pe Hermes să-ți împrumute cizmele de zbor, pe Atena să-ți țină scutul, pe Diana să îți ajute țintă, pe Merlin să-ți cheme dragonii, pe Thoth să-ti deschidă porțile adâncurilor... Alergerea, odată făcută, gata, e bătută în cuie, lucrurile sunt simple, sigure, mersul pe sârma echilibrului de la granița dintre tabere cere răbdare, atenție, concentrare relaxată - nepăsare dacă o să aluneci într-o parte sau alta, pregătit să încerci din nou, sau să te înclini în direcție opusă...

Îmi amintesc cum deși părinții mei au dorit fată, mă tundeau mereu băiețește, deși eram tunsă băiețește, mă îmbrăcau în rochițe, deși eram îmbrăcată în rochițe, mă jucam doar jocuri de băieți, deși jocurile erau de băieți, chestiile serioase le făceam ca fetele... Cum în egală măsură am văzut filme coreene de bătaie și cele indiene de amor dansant, și-mi dau seama că n-aș putea vreodată să-mi aleg o tabăra și să renunț la cealaltă, îmi place să înțeleg ambele puncte de vedere, să umblu cu un papuc maro și o sanda neagră, cu fundul în două luntri, nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici acasă, nici plecată, poate într-o zi mă voi schimba, dar și dacă o să o fac, nu va dura, pentru că invariabil voi reveni la cine sunt și cum sunt, ăla e punctul de plecare și de sosire.

Căutarea spirituală caută să te completeze, să refacă sfera (pentru cine nu știe primii îngeri, aveau perfecțiunea nașterii în Dumnezeu, sfere complete, asemenea Lui. Îngerii sunt Dumnezeu individualizat, concentrat, organizat. Căderea lor în materie, pentru a învăța mai mult, pentru a ajunge deasupra Lui, în cunoaștere, experimentare, putere de manifestare, este tot Dumnezeu aflat în călătoria de autodescoperire și autocunoaștere. Scopul călătoriei și al căutării este extinderea orizontului dincolo de zona de confort, de ceea ce știi deja, de a experimenta, în practică, tot ceea ce ești sau ai putea fi. Tocmai de aceea nu e atât de importantă destinația, ci drumul până acolo.

Cu ceva timp în urmă, am cărat o amică (cunoștință mai mult) pe cheile Zănoagei. De ce să vă mint, am chinuit-o un pic, că nu era destul de traumatizată de divorțul recent (asta așa ca să pună în perspectivă traumele, să știe că orice cotitură a vieții îi va aduce o surpriză care îi va testa curajul). Fără să vă plictisesc acum cu detaliile picante, Bucegiul are tematică urșii, iar duminca la 8 dimineața pe chei doar urmele lor erau vizibile, așa că amica mea mă întreabă cu speranță dacă la capătul cheilor obiectivul merită inima strânsă cu care parcurgem traseul… Răspunsul meu a fost un alt șoc al călătoriei: ”Cheile sunt obiectivul, drumul până în capătul lor este cel de care inima are a se bucura”.

Reluând tema de bază, sfârșitul căutării îți va aduce un anume grad de completare în sensul acela al termenelui englezesc din timpul regenței ”finishing” - finisare (umplere cu experiențe, cu cunoaștere, deja trecute prin prisma propriei pieli, de pregătire pentru următorul salt, următoarea treaptă pe scara evoluției. Fiecare treaptă are scara, drumul, căutarea ei.

Iar fiecare sfârșit de drum este începutul unuia nou, căci jocul este infinit.

Așa că, citând un prieten: ”Spor la joc”.

Durerea vindecării

Matricea originară

Perfecţiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat. Antoine de Saint Exupery - Pământ al oamenilor

Se spune că ne naștem perfecți, și viața ne strică. Perfect adevărat, ne naștem cu acea perfecțiune oferită de faptul că îngerii și Dumenzeu au colaborat la nașterea noastră în cele mai bune condiții pentru ca noi să ne îndeplinim misiunea noastră personală pe acest pământ, oferinde-ne în același timp și cel mai mare dar: anume uitarea, pentru a trăi un nou început și o cale deschisă către oportunități. Experiențe cu care să ne îmbogățim.

Desăvârşirea este scopul suprem şi inaccesibil omului; acţiunea infinită de a se desăvârşi este menirea sa. Fichte

Din acest plan divin cu care pornim la drum se alege însă încet, încet praful, pentru că pe calea desăvârșirii noastre, alegem să păstrăm lucruri și obiceiuri care nu ne sunt de folos și să uităm altele pentru care am depus eforturi colosale să le obținem și de care acum ne rușinăm, sau și mai rău, ne este frică. Darurile care se manifestă prin noi nativ ar trebui inventariate și puse la mare preț, atât în interiorul nostru cât și ca răspuns la căutările altora, nu vei ști niciodată cât de importantă este o înzestrare și abilitate până când nu o vei pierde ceva care luai de bun, ca și cuvenit de la sine. ”Use it, or lose it” spune americanul. (ce nu folosești, pierzi).

Am stat să mă gândesc, în orice ni se întâmplă, nu este nimic întâmplător, și totul are o valoare pentru noi înșine. Chiar și o banală durere de cap ne poate spune ceva. Din ea ne putem extrage importante învățăminte pentru noi înșine. Și uite eu acum o folosesc ca sursă de creare. Deja simt cum mi se eliberează capul de tensiunea ei. Poate asta voia, atenție? Draga de ea...

Adela Duscă - întreg articolul aici

Drumul de revenire pe traseul corect doare. Acesta este paradoxul vindecării, uneori ea doare mai rău decât boala în sine. De ce? Pentru că devierea a avut loc pe nesimțite, discret, câte un pic ca în parabola broaștei fierte, și te-ai învățat cu durerea aferentă ei, este familiară, parte aproape naturală din tine, ai zice mai confortabilă în obișnuință decât starea de bine. Vindecarea este un proces brusc, început în punctul limită al suportabilității vechii dureri, și e marcată de nerăbdarea de a reveni rapid la starea de grație anterioară deviației. Toată durerea cu care ne-am obișnuit și pe care am învățat să o ignorăm drept semnalul de alarmă pe care îl reprezintă vine acum să-și ia revanșa, șă-ți atragă atenția ce ai riscat.

Dă-i voie durerii să fie. Apoi dă-i drumul să plece.

R.H. Sin

Mai grav este atunci când dăm vina pe vindecare și fugim de ea, și am observat asta în două instanțe distincte ca domeniu de aplicare, însă în esență aceleași ca proces. Prima a fost o provocare prietenească în grupul de psihopupu pe care îl frecventam la un moment dat: amicul neinițiat dar cu vârstă astrală mare venit din Timișoara a avut curiozitatea să-mi testeze puterea săbiei (doar de, nici VA-ul meu nu era de neglijat). Între noi fie vorba, lovitura de sabie se simte (sau nu se simte deloc) diferit de la caz la caz, în funcție de circumstanțele ambelor spirite implicate, spiritele mari sunt mai nesimți(toare)te, și contează și sabia, dacă e de călugăr creștin sau shaolin, sau samurai, dacă e încărcată pe lumină sau pe întuneric, dacă lovești întunericul cu lumină sau tot cu întuneric, dacă… Cert e că am dat, de simțit, nu prea… însă când l-am reparat a venit surpriza, a început să doară. Astfel că s-a sesizat să mă întrebe ”dar nu mă faci la loc?” Amicul comun a verificat, o făcusem deja, ca la carte și totuși durea. Tocmai pentru că lovitura mea, cel mai probabil venise peste alta mai veche, netratată, iar acum vindecarea avea sarcină dublă: refacerea matricei.

Fii suficient de curajos pentru a te vindeca chiar și atunci când doare.

Bianca Sparacino

A doua situație, merg împreună cu două doamne la Pucioasa la tratament, de la o vârstă încolo romantismul se tratează cu doze de pământ și sare sau sulf în loc de ciocolată, magnetismul animal e înlocuit de unde scurte și magnetoterapie pentru lipsă și înțepături în părți dorsale moi în loc de alte tratamente manuale mai precise (puteți să vă gândiți la prostii - vă dau voie, că eu acolo bat subtil aluzie). După două zile una din doamne și-a făcut bagajele și a tulit-o, pentru că durea mai tare decât durerea cu care venise. M-am vindecat de reumatism, deși se spune că doar pământul îl vindecă vreodată, însă pot spune că în acele zile m-am simțit mai degrabă la vârsta astrală decât la cea din buletin, și pot să spun că cine se bucură că are VA mare, nu o s-o mai facă când o să înceapă s-o resimtă pe corpul fizic. Chiar și uimitoarea mea toleranță la durere cu care am impresionat un maestru de qi qong (Song Yong) nu mi-a ușurat chinul.

Există două tipuri de durere: cea care te rănește, și cea care te schimbă.

Autor necunoscut

De ce avem nevoie de durere? Simplu, este un steguleț roșu, ca acela de semnalează fraudele. Durerea este cea care îți spune că ceva nu e în regulă, că nu ești pe calea care trebuie să fii (oricare ar fi ea). Ea este o plată karmică, o ocazie de a învăța, un etalon și în același timp un contrapunct pentru plăcere. Ca să poți aprecia plăcerea, iubirea, fericirea, ai nevoie de cealaltă extremă, de comparație, ca să poți alege cu liber arbitru ce experimentezi. Acum că unii găsesc plăcere în durere, e altă discuție, în care nu o să mă bag acum.

Rănile prea prezente în amintire nu se pot vindeca

Benjamin Barber

Și Jung spune că de vindecat, vindeci ceea ce ești, nu ceea ce știi. Reticența la vindecare vine de fapt din dificultatea de a te supune schimbării, care e un proces lung de minim 9 luni (cam cât îți ia să te naști din nou). Așa cum nașterea e dureroasă, la fel și renașterea. Similar, e nevoie de pregătire a genomului, a ADN-ului, e nevoie de un pic de uitare, de readucere a inocenței, a relaxării, a revenirii la principiile de bază ale vieții, nevoia de a reține doar informația care te asistă în a trăi mai departe.

Iertarea este atotputernică. Iertarea vindecă toate relele.

Catherine Ponder

”NU iert, NU uit și mă răzbun” Și uite așa pe principiul Vechiului Testament ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, rămânem orbi și fără cuvintele potrivite în fața soluțiilor potrivite care să vindece situația. Oricum, până a putea ierta, nu e de neglijat nici partea de răzbunare/retribuție, de plată sau compensare a răului suferit, este greu de iertat dacă consideri că încă suferi, că încă nu e tanda pe manda, că ți-ai luat-o nevinovat, că… Cheia ar fi compensarea corectă, suficientă cât pentru a asigura echilibrul karmic, însă karma se poate întinde peste multe vieți la nivel de sine superior… Uitarea este oricum începută de când se deformează adevărul la prima reamintire. Amintește-ți experiența pentru lecția primită, pentru învățămintele extrase, și uită cine, de ce, cum… Iertarea începe din clipa detașării, când oferi recunoaștere și recunoștință experienței pentru că te-a împlinit. Trecerea timpului nu te vindecă dar îți oferă șansa la detașare datorită distanțării, iar dacă nu ai o minte insistentă în a face din țânțar armăsar, ai șanse.

Aproprie-te

Arată-mi cicatricile

Hai să le vindecăm împreună

Iartă-mă, Doamne!

Iartă-mă, Doamne, căci păcatul meu în fața Ta este și față de Mine:

Viața pe care Tu mi-ai dăruit-o și pe care Eu mi-am asumat-o,

Am uitat să o trăiesc pe deplin, așa cum îmi este menit:

Au fost multe ploi de abundență trimise de Tine,

Iar Eu doar la 2 sau 3 m-am oprit să dansez în ele,

Si le-am lăsat să mă spele; în rest am fugit,

M-am ascuns, m-am supărat pe ele ...

Drept împăcare, mi-ai amintit prin curcubeie promisiunea dintre noi,

Iar eu, nici că le-am observat, făcându-mă că nu știu importanța lor...

Zilnic, cu fiecare răsărit și apus, mi-ai arătat că există mereu un început și un sfârșit la fel de frumos la tot,

Iar eu m-am încăpățânat să rămân permanent în dogoarea zilei, sau să lungesc la nesfârșit liniștea nopții ...

Mi-ai scos la fiecare pas în cale, copii cu chef de joacă pentru a-mi trezi bucuria de a trăi,

Iar eu, i-am certat țipând să fie cuminți ...

La fel și bătrâni înțelepți cu povești adânci de viață să-i înțeleg sensul curgerii,

Iar eu, nu le-am ascultat cu luare aminte...

Mi-ai oferit zăpadă neatinsă, pură, albă, și n-am ieșit din casă până nu mi-a fost dată din drum,

Și iarbă fragedă înrourată, pe care n-am pășit desculță de frică să nu răcesc ...

Mi-ai adus la poarta inimii suflete deschise în care să locuiesc și au găsit poarta încuiată cu mii de lacăte ...

Ai umplut lumea de cântec și eu mi-am astupat urechile.

Mi-ai dat aripi să zbor, iar eu m-am legat cu lanțuri de pietre de moară ...

Ai sădit flori în sufletul meu și eu am ascuțit securi, pregătindu-mă de secerișul burienilor.

Iartă-mă, Tu, Doamne, căci mie, mi-e tare greu să mă iert!

Călărind MĂTURA

Simbol și poveste

Cumva, imaginea de reprezentare a unei vrăjitoare autentice a ajuns să fie mătura, cel puțin dacă arunci o privire la reprezentările Haloweenului american, sau ai văzut cel puțin unul din filmele seriei Harry Potter, desigur imaginea nefiind completă fără pălăria ascuțită și bagheta magică.

Și dacă ultimele două simboluri ar găsi o explicație ezoterică relativ facilă și în zilele contemporane (lăsând deoparte coifurile din aluminiu de protecție împotriva controlului mental al extratereștrilor și a microundelor), ținând cont că Merkaba superioară are triunghiul cu vârful în sus, iar forma pălăriei Magului/Vrăjitoarei imită aspirația către planurile superioare care aduc inspirația divină și ghidarea necesară din planurile subtile în planurile materiale, iar bagheta magică poate reprezenta orice, de la bețele arse pentru purificare la cristalele divinatorii și de vindecare, care e treaba cu mătura?

Omul Întreg

Omul spiritual își extinde câmpurile în sus, în chakrele multidimensionale cu ajutorul forței date de chakrele inferioare (puterea, răbdarea și anduranța animalică, a strămoșilor, fie ei umani sau ancestrali).

Cristalele negre sunt pentru împământare și protecție în accesarea planurilor inferioare, pentru a retrezi instinctele de supraviețiure în întunericul material, unde ascuțirea simțurilor fizice îți asigură succesul.

Să nu uităm însă că aceste planuri ale existenței sunt de fapt stări ale conștiinței, reprezentări microcosmice în mentalul uman ale dimensiunilor universului care pot fi accesate atunci când conștiința găsește cheia vibrațională de deschidere a porții către ele.

Omul se află la întrepătrunderea planurilor eterice cu cele materiale, cu sarcina de a păstra echilibrul între ele. Acesta este ucenicul vrăjitor, cel a cărui conștiință s-a dezvoltat cât să poată călători de voie în toate planurile existenței sale, integrându-le în propriul său micro-univers, oglindire parțială a Universului în care se află.

Dacă faci un pic de cercetare întrebând nelipsitul Google, găsești răspuns aproape la orice întrebare, iar aici s-ar afla și răspunsul meu. Pentru că este în engleză, cei ce cunosc limba pot să-l citească, e interesant, iar pagina este a canaului TV History, așa că reprezintă o sursă de încredere, chit că tema nu. Pentru ceilalți o să prezint pe scurt, parafrazând desigur, și neratând ocazia de a strecura și propriile mele păreri, altfel care ar mai fi distracția pentru mine? Plus că eu mă calific drept expert, fiind vrăjitoare mai multe vieți, nu numai cea curentă.

Zic ei că mătura ar fi ajuns reprezentativă pentru vrăjitoare pentru că a face curat în casă era o îndeletnicire a femeii, iar de vrăjitorie erau acuzate în special femeile. Cu toate astea, este paradoxal că de prima recunoaștere de utilizare a măturii în practici vrăjitorești este făcută de un bărbat, un preot care condamna modul în care Biserica ataca vrăjitoarele, Guillaume Edelin.

Din punctul meu de vedere, mătura este un bun simbol pentru o vrăjitoare nu pentru că ar fi reprezentativă pentru feminitate, ci pentru că este precum YIN și YANG, atât feminin cât și masculin, coada este masculinul, care direcționează, acționează, puternic și de neîndoit, iar mănunchiul de paie fiind partea feminină care se ondulează, se îndoaie, care mângâie, curățind, adunând, strângând energia. Mi se pare cel mai bun exemplu în care cele două principii pot lucra împreună în armonie. Întradevăr, coada poate fi folosită în lupta de apărare, iar mănunchiul în curățare. Nu e mișto ca și concept?

Care e treaba cu zborul pe mătură? De fapt aici ar fi partea interesantă. Lăsând deoparte explicația un pic trasă de păr că femeile ar fi lăsat măturile în fața ușii pentru a anunța că sunt plecate de acasă, ducând astfel la bănuiala că ar fi ieșit pe horn, există o altă explicație cu implicații mult mai colorate de atât. Dacă vă imaginați că ar fi vorba de aluzii cu tentă mai mult sau mai puțin sexuală, nu v-ați înșela. Presupunând că nu e vorba de un zbor fizic pe mătură, asta nu scoate din calcul alte modalități de călătorie. Implicând că anumite substanțe halucinogene, înghițite ar fi putut provoca moartea, pe de altă parte, impregnate în lemnul cozii, iar acesta frecat la subțiori și ”în alte locuri păroase” ar fi putut reprezenta o soluție mult mai bună. Un alt set de buze e la fel de bun ca și altul, nu-i așa? Pe de altă parte, în vremuri moderne avem și alte instrumente, cum ar fi seturile de ouă și baghete Yoni, care te-ar ajuta la un altfel de zbor, unul extatic.

De la o simplă glumă la misiune personală

Am dat o tura asta noapte. Am avut mici probleme la motor.

Cum am ajuns eu să povestesc despre asta? Totul a pornit de la o glumă pe facebook, o simplă postare urmată de o mică provocare, tot pe FB:

Și dacă ți-aș bate seara la ușă să te invit să călărim o mătură alergând după dragonii nopții, ai chema salvarea cu halate albe, sau m-ai lua de mână și ai spune: ce mai așteptăm?

Urmarea a fost că, după ce răspunsul a fost pozitiv din partea unei mulțimi de prietene (a se înțelege vrăjitoare), una din ele a simțit să mă ajute când m-am plâns de defectarea instrumentului propriu:

Zis și făcut, Ionela mi-a făcut surpriza de a-mi trimite unul din tablourile realizate de ea, special pentru mine, o mătură - cea din imaginea articolului, destul de stresată de reacția mea la glumița ei de răspuns.

Lăsând deoparte faptul că tabloul este superb (cu sclipici cu tot), eu am pornit gluma, așa că nu ar fi cușer din partea mea să mă supăr când altcineva îmi ridică mingea la fileu.

Însă eu știu de ce au apucat-o trepidațiile, pentru că un cadou, chiar și în glumă, ascunde în lumea noastră semnificații destul de profunde, o misiune personală. Este dacă vreți, faptul că un artist are propria sa viziune despre perceperea (i)realității care te descrie în profunzimile tale cele mai ascunse, dar și faptul că modul în care ești perceput/sau cadoul spune ceva și despre ce se vrea de la tine. Nu că Ionela nu mi-ar fi spus, chiar în repetate ori, ca vrea sa tin un curs de antichackre la care să participe, dar nu cred că e conștientă că mi-a cerut-o și în mod subtil, prin modul în care mi-a conceput ”mătura”.

Analiza pe text

Și acum să analizăm simbolurile prezente în tablou (mă simt din nou la ora de limba română - ce senzație).

În primul rând culorile tabloului sunt cele ale antichackrelor: verdele măsliniu, turcoazul spălăcit, maro-ul și negrul indecis. În umbră, culorile nu au puritatea și transparența luminii, sunt amestecate atât de mult încât este greu de identificat cui aparțin, se află pe puntea dintre ceva și orice. Îmi place și cadrul de răsuciri discrete precum un labirint în care te poți rătăci sau pierde, din nou, la fel precum conștiința riscă să rămână prinsă în vârtejul iluziei unui anticer. Mai multe informații despre antichakre găsiți aici.

Floarea de crin, prezentă atât în formă pe coadă cât și ca fond în forma mănunchiului, și norii argintii anunță/invocă prezența Duhului Sfânt, a arhanghelului Gabriel și a Maicii, în esență principiul Divin Feminin care să ghideze călătoria pentru a primi darurile și călăuzirea divină, revelația voinței lui Dumnezeu ca și misiune personală.

Cele două cristale roșii mi se par cea mai tare reprezentare a eului meu interior. Întradevăr, de câte ori am simțit nevoia de repaos, de alint, de hrănire cu energie maternă vindecătoare, mergeam să dorm în brațele mamei Pământ lângă cristalul inimii sale, un cristal roșu magenta (cel puțin eu așa o percep - am o prietenă care o vede albastru, pe de altă parte ea are mici probleme cu culorile), legând o coardă ombilicală între propriul meu cristal și cel al Mamei Pământ.

Pământul este gazda umbrei noastre în această întrupare, și orice vizită în umbră ar fi bine să fie însoțită de o aliniere dintre inima ta și inima pământului, să pășești cu respect, onorând rolul asumat de suport pentru tine și toate încarnările spiritului tău, precum și a alaiului și neamului (dacă e cazul). Până și cel de-al treilea ochi este poziționat între cele două inimi (inima ta mai înalta - o chackră transpersonală 8, și inima pământului - Steaua Pământului, privind la ce se află între ele, larg, deschis din răunchii instinctelor tale.

Astfel că mătura este întradevăr o formă de călătorie, una interioară, în abisurile ființei pentru a redescoperi abilități de mult uitate și/sau pierdute, este o invitație de a îndrăzni să fii și să faci lucruri neobișnuite, în afara zonei de confort, dincolo de ceea ce știi, către ceea ce nu știi că știi. Luați-o pe-asta ca și încurcă limbă și pus creierii pe moațe. Până la activarea Merkabei ca și vehicul de călătorie intergalactic și interdimensional, e bună și o mătură pentru zborurile locale și de linie.

Pe Ionela o găsiți aici, dacă și voi aveți nevoie de o mătură personalizată, sau un dragon însoțitor, sau un înger păzitor.

Oglinda de suflete

”Ochii sunt oglinda sufletului”

Nu știu cine a zis asta dar are dreptate.

Când vrei să cunoști pe cineva să te uiți în ochii lui. Acolo, dacă ești deschis și suficient de atent, ai să ”vezi” multe din interiorul acelei persoane Pe mine mă fascinează acest lucru. Am momente când sunt deranjată de faptul că unele persoane poartă ochelari de soare. Mai ales dacă sunt într-o conversație cu ele. Mi se pare că parcă îmi lipsește ceva din modul în care receptez eu mesajul de la ea. Parcă este o barieră. Și eu sunt una dintre persoanele ce obișnuiesc să poarte ochelari de soare. Uneori pentru că soarele este foarte puternic pentru mine, alteori doar că vreau să mă ascund. De ascuns sunt convinsă că vrem mulți dintre noi. Nu că ne-am dori neapărat să ne ascundem de cei din jurul nostru, ci mai degrabă de noi înșine...Parcă nu ne dorim sau nu suntem pregătiți să ne cunoaștem cu adevărat, sau ne este frică de ce am putea descoperi. Poate că am descoperi multe defecte, dar sunt convinsă că nu doar pe ele le vom descoperi. Vom descoperi și niște calități ce stima noastră de sine scăzută, ne împiedică să le acceptăm.

De ceva timp aveam în cap niște idei privind cum ni se oglindește sufletul fiecăruia dintre noi. Cum sufletul fiecăruia dintre noi este în strânsă legătură cu Sinele, cu Conștientul, Subconștientul dar și cu Supraconștientul. Pff... o mulțime de termeni și îmbârligată relație între ele, mi-am zis eu în primele dăți când am aflat și eu la rândul meu despre acestea. Între noi fie vorba încă mai gândesc așa...

Intră în grădina sufletului tău și Uită-te în oglindă! Observă ceea ce vezi.

Foto @ Vlad T Popescu

Uneori grădina va fi atât de tristă și neîngrijită încât te vei speria de ea. Toate supărările tale și scenariile negative din capul tău sunt ca niște buruieni în grădină. Va arătă ca după un bombardament.

Și totuși mergând prin ea, la un moment dat vei ajunge lângă un lac. Pentru că și el este neîngrijit, va arăta ca o mică băltoacă. Și te uiți în lac.

Vezi o oglindă acolo și privești.

De multe ori nu-ți convine ce se oglindește.

Chiar și când privești în oglinda acelei mici băltoace.

Vezi sufletul cum este și tot felul de variante ale tale însuți.

 Variantele acestea ies la suprafață din subconștient și atât de mult îți displac, încât îți închizi la propriu ochii pentru a evita să le privești. Parcă ai fi Meduza cu șerpișorii de pe capul său din legende, ce oricine o privea rămânea împietrit, chiar și ea însăși de era.

Chiar dacă îți închizi ochii sau te faci că nu vezi, ele tot acolo vor fi. Vor țipa la tine, și cu prima ocazie când ești neatent se vor manifesta. Și se vor manifesta cât mai furtunos, pentru că vor vrea să se revolte că le ții închise și nu vrei să le accepți, lovindu-te atât pe tine cât și pe cei din jurul tău.

Dacă stau și mă analizez, eu am atâtea variante de mine în interiorul meu...

Multitudine.

Zici că sunt Gheonoaia sau Scorpia din poveștile Fraților Grim, povești ce le citesc eu copiilor la grădiniță. Aia cu multe capete și prin urmare, o mulțime de personalități. Cu fiecare persoană și situație întâlnită în calea mea, iese la suprafață încă o Adela, uneori de care nici eu nu sunt conștientă de prezența sa. Sunt situații când ”Adela” are multe defecte dar și calități ce nu i le pot accepta. Și o ascund din nou pe ”acea Adela”. Poate chiar îți sună cunoscut ceea ce îți spun acum, pentru că probabil și ție ți s-a-ntâmplat.

 Tu ce faci atunci când apar părțile acelea din tine ce le ții ascunse?

De făcut ai putea face multe. Sau la fel de ușor este să nu faci nimic.

Foto @ Vlad T Popescu

Și făcutul de nimic este tot făcut de ceva.

De curând într-o discuție cu cineva, ca răspuns la faptul că i-am sugerat o temă de lucru pentru problema sa, mi-a răspuns că nu poate. Deja face ceva. E bolnav și nu mai poate face nimic altceva.

Interesantă perspectivă, nu? Mă amuz că și eu am avut momente când am gândit așa. Parcă mi-aș fi auzit propriile gânduri.

”Deși mă doare, am să fac nimic în legătură cu asta. Durerea este ceva cunoscut și m-am obișnuit așa. Cine aș fi fără ea?”

 Dar pentru că am filozofat destul, mă opresc aici doar pentru faptul că scopul meu a fost altul. Ne place, nu ne place, din când în când ne ducem în grădina aceea a nostră, personală. Aia de care îți vorbeam la început.

La tine în grădină cum este?

Dar în oglinda de mai sus?

Autor Adela Dușcă 

Porțile umbrei - Antichakrele

Există spirite care dansează acolo unde îngerilor le e teamă să pășească.

Floriana Ungureanu

Evoluția spirituală - călcâiul lui Ahile

Acest articol este pentru cei cu pretenții că au ales calea spirituală și consideră că au parcurs suficient din ea cât să se încumete să observe și spinii și ciulinii de pe ea. Căci de la întrebările fundamentale de la început: Cine sunt EU? și Ce caut pe aici? la răspunsul sec ”EU SUNT”, și ”desăvârșirea ca și dumnezeu întrupat” e cale lungă de străbătut pentru înțelegerea conștiinței noastre. Pe calea spirituală nu te călăuzește credința, ci înțelegerea provenită din experiență și experimentare.

Te-ai născut să fii real, nu perfect.

Ralph Marston

Ascensiunea - Graalul personal

Răspunsul la întrebarea ”Cine sunt EU?” este găsirea Graalului, și de fiecare dată, în fiecare caz, răspunsul este același, și totuși diferit de la caz la caz. Eu sunt scânteie divină, un aspect al lui Dumnezeu pornit pe calea desăvârșirii și a întoarcerii în Dumnezeu, complet și împlinit, de preferință de voie și nu de nevoie, înainte de mult temuta Apocalipsă, sfârșitul veacurilor, care oricum va avea loc peste multe sute de mii de reîncarnări, pentru cine are răbdare să o aștepte. Distracția începe atunci când descoperi care aspect al lui Dumnezeu ești, și ce anume ai de făcut pentru desăvârșire.

Oamenilor religioși le este frică de iad, oamenii spirituali s-au plimbat deja prin el.

Frank Warren

Majoritatea religiilor te avertizează (unele chiar amenință) în privința iadului, unde vei ajunge - să arzi - dacă nu crezi în doctrină, nu urmezi perceptele și nu duci o viață exemplară. Iadul în care vei suferi pentru eternitate până la apocalipsă. Puțini explică însă ce este cu adevărat iadul și ce se întâmplă acolo de fapt. Mi-a venit în minte un banc legat de întrebarea dacă iadul este exoterm sau endoterm (vă las plăcerea să-l citiți aici), și vă pot spune că bancul are dreptate, iadul este endoterm, absoarbe căldură (lumină - suflet) pe care o consumă.

Ne învârtim în cercuri spiralate nesfârșite

Există, din fericire, și religii ceva mai destupate la minte, în care informațiile sunt mai accesibile, în care amestecul de mitologie, știință și poveste este mai bine delimitat și de unde poți extrage o imagine mai clară a ceea ce există dincolo de doctrine, percepte și condiționări. În hinduism, se vorbește despre ”lokas”, cuvânt sanskrit care înseamnă ”lume”, sau ”lumea de jos/de dincolo”, și aș merge pe traducerea ”lumi de dincolo” pentru că de fapt ele sunt dincolo de percepția obișnuită, fiind lumi sau dimensiuni interioare. Omul este un microcosmos, format din foarte multe astfel de lumi, atât ”de jos”, cât și ”de sus” - impropriu spus, pentru că ele sunt cercuri concentrice, în cercuri, in alte bule cercuri/ceruri, iar în ele rezidă temporar sau permanent conștiința noastră.

Mergi în rai pentru climă, și în iad pentru companie.

Mark Twain

O altă reprezentare a iadului

Mai exact lumile de jos, diferitele niveluri ale iadului, anticerurile, au un alt nume în sanskrită, și anume ”patalas” - planuri existențiale, să le zicem dimensiuni, 7 la număr în cosmologia hindusă, reprezentări ale lumilor de dincolo, iaduri/infern. Numai că ele nu reprezintă acel iad în care sfârșești odată ce îți închei existența fizică pe pământ, viața de după moarte, ci sunt dimensiuni în care se află conștiința cuiva atunci când el este întrupat. Aceste dimensiuni sunt reprezentate mult mai atrăgător decât cerurile, dimensiunile superioare, par mai bogate, îți iau ochii mai mult prin opulență, frumusețe, par mai atrăgătoare din multe puncte de vedere. Deși locuitorii patalas-urilor sunt descriși ca scăldându-se în „elixiruri pe bază de plante”, înconjurați de bijuterii și trăind în opulență, acestea nu fac decât să descrie frumusețea pe care o simți în momentele de auto-satisfacție și auto-indulgență generate de influențele exterioare.

În funcție de tradiție, se consideră că patala sunt tărâmuri reale ale existenței sau stări de conștiință create prin modul în care individul își trăiește viața. Patalas-urile pot fi în continuare împărțite în ”rupa” lokas (primele patru, care au formă) și ”arupa” lokas (ultimele trei, care sunt fără formă). Mitologia hindusă descrie 14 lumi lumile superioare locuite de devas (zei), tărâmul pământesc în care locuiesc oamenii și lumile inferioare, locuite de asuras (demoni), unii creați de minte.

Atala - Tărâmul lui Bala, care a creat trei tipuri de femei (succubus)

Vitala - Tărâmul lui Hara-Bhava, care este un avatar al lui Shiva.

Sutala - Tărâmul lui Mahabali, regele demon virtuos.

Talatala - Tărâmul Maya, demonul-arhitect.

Mahatala - Tărâmul nagasilor, ființe mitice semidivine asemănătoare șarpelui.

Rasatala - Tărâmul danavas și daityas, care sunt dușmanii devas (zei și zeițe).

Patala - Numită și naga loka, aceasta este cea mai joasă regiune. Este tărâmul lui Vasuki, regele șarpe și căminul care găzduiește mulți nagas.

Iadul este gol, toți dracii sunt aici.

William Shakespeare

Diferența dintre iaduri și purgatoriu

Tot în hinduism se face diferența dintre iadurile conștiinței întrupate și purgatoriul sufletelor rătăcite complet în momentul trecerii dintre lumi. Sub regiunile Patala se află Naraka, Iadul hindus - tărâmul morții unde păcătoșii sunt pedepsiți, la noi traducându-se prin purgatori, în care sufletele spiritelor destrupate experimentează și mai multă suferință. Sunt acele tărâmuri în care spiritele se lovesc de fundul gropii. Se spune că Naraloka este un loc pentru răscumpărare în care ajungem la un moment pentru a experimenta greșelile/păcatele până realizăm că trebuie să ne schimbăm comportamentele pentru a ne transforma viața.

Un iad inteligent ar fi mai bun decât un rai idiot.

Victor Hugo

Chakre-antichakre

Dacă chakrele sunt porți către dimensiuni ale conștiinței, evident că și antichakrele sunt același lucru. Cum ai putea aprecia lumina și sentimentele pozitive dacă nu ai avea termen de comparație? Cum ai putea lua o decizie în deplină cunoștiință de cauză, cu liber arbitru? Cum ai putea fi capabil să înțelegi? Evident că pentru a răspunde acestor dileme e necesară coborărea în materie, uitarea, experimentarea întunericului în toată splendoarea lui. Întruparea este posibilitatea de a experimenta totul ca și o nouă posibilitate, opțiunea de a lua decizii diferite, fără cunoașterea anterioară.

Mai mult ele sunt o reflecție în oglindă a acestor dimensiuni superioare și sunt conectate între ele. De-a lungul încarnărilor, tot ceea ce am trăit și experimentat s-a înregistrat și stocat în propria cronică akashică. Dacă conștiința ta este centrată în tărâmurile inferioare ea îți va crea emoții bazate pe frică, care te vor ghida spre luptă, te vor rătăci într-o spirală descendentă de învinovățire, inducând răutate, ură și furie. Acești indivizi manifestă dispreț față de ceilalți și nu sunt mulțumiți de lume. În realitate, sunt nemulțumiți de sine.

Când pleci pe calea dezvoltării personale și spirituale, începi să faci lumină, în capul tău, în suflet, și în interiorul tău, deschinzând și aliniind chakrele. Până te iluminezi, apoi începi să te descoperi mai în detaliu, și vezi că lumina ca lumina, dar mai ești și întuneric, în privința căruia trebuie să faci ceva, în principiu să-l accepți că există, că îl manifești la fel de mult ca și pe lumină, deși poate nu la fel de deschis sau conștient, și apoi să te stăpânești din manifestarea lui tam nesam când ți-e lumea mai dragă.

Viața te va târâ prin iad pentru a te testa dacă încă mai ai curaj să crezi în rai.

Better man project

Iadul este …. o exagerare

Cultivarea curățării și energizării chakrelor se recomandă din perspectiva încurajării atributelor pozitive pe care acest obicei ni l-ar aduce. Când sunt deschise și energizate, ele orbesc lumea din jur, reprezintă un factor atractor natural al celor care își caută liderul sau maestrul. Când ele sunt închise, începe manifestarea aspectelor opuse, acumularea emoțiilor și energiilor negative care suprimate se strâng. Ce se întâmplă când chakrele dau în supraplin? Dacă e pe plus alimentează ascensiunea kundalini spre chakrele superioare, însă dacă e pe minus, se îndreaptă spre pozitionare în antichakre.

Mentalul este cel care influențează corpul emoțional și care îl inflamează. O emoție durează 90 de secunde, mintea este cea care întoarce o temă pe toate părțile, face conexiunile cu trecutul și viitorul și amplifică o simplă emoție de teamă, supărare, neplăcere în frică, furie, mânie, dispreț, exagerând proporțiile întâmplărilor prin prisma judecății proprii. Astfel că iadul(rile) sunt dimensiuni în care s-au revărsat de-a lungul vieților aceste energii, depozitându-se acolo, în propria cămăruță din castelul cu sute de mii de camere. Așa că orice exagerare a emoțiilor până la nivelul (auto)distructiv, fie de suprimare a lor până la lipsa lor totală te aduce în aceste dimensiuni, fără a realiza dimensiunea căderii, ea manifestându-se sub formă de obsesii, dependențe de același mod de gândire și acțiune, uneori atât de subtile și justificabile că nu suntem dispuși să renunțăm la ele.

Cunoscând aceste informații despre dimensiunile spiritului, poți să identifici unde se află conștiința ta, ce ai de făcut pentru a ieși din cercul respectiv și unde ai avea de lucrat atunci când anumite zone sunt sensibile și vulnerabile. Un lucru de care eu personal sunt sigură este că ascensiunea este improbabilă fără alinierea, echilibrarea și curățarea acestor chakre, ele fiind o vulnerabilitate precum niște pietre de moară.

Karma personală, de la agonie la extaz

Școală, lecții și învățare la foc automat

V-ați întrupat pe Planeta Pământ, felicitări, ați câștigat o înscriere în câteva sesiuni de joc extrem, în care scapă cine poate, iar de câștigat nici nu poate fi vorba, decât puncte pentru următorul joc, următoarea planetă, sistem solar, galaxie, univers… Pământul este o școală, însă una de corecție, în care însă nu numai minorii au ocazia de a se reabilita, reeduca, poate chiar testa niște teorii interesante. Mai știi? Și dacă știi, poți fi sigur? Unii pot, deși nu ar trebui. Cert este că dacă te-ai întrupat aici, ai făcut-o cu un scop, mai mult sau mai puțin voluntar, și până nu îl atingi, nu poti pleca, vei intra în ciclul reîncarnărilor, și vei risca chiar și puncte de penalizare care să-ți prelungească șederea. Pe lângă lecțiile personale, pământul are și el pe ale lui, plus regulile jocului local, arbitrii de care trebuie să ții seama dacă vrei să devii un jucător serios, sau chiar campion. Unii se mulțumesc să stea pe banca de rezervă la nesfârșit, să se antreneze când și când, considerând că e de ajuns. Deși la nivel de Sine Superior nu există timp, el sesizează ratarea unor oportunități, pentru că urmărește atent investiția făcută și e interesat să o recupereze, eventual cu dividente. Cu cât ai ratat mai multe ocazii, cu atât mai mare va fi bubuiala menită să te trezească la realitatea unui destin pre-agreat. Mai sunt și excepții de la predestinat.

Primii pași în descifrarea destinului este identificarea ghizilor spirituali cu care aveți legături karmice (le sunteți datori), de misune personală (vă asistă și le deveniți datori asistență la rândul vostru), afinitate (aveți aceleași lecții karmice sau misiuni personale). Plaja de entități este una largă: îngeri, demoni, spirite ale naturii, maeștrii ascensionați, zei, extratereștri, etc.

Contracte la nivel de sine și de suflet înscrise în Carta vieții.

Sinele Superior este o entitate în sensul larg al cuvântului, de fapt, el este un spațiu atemporal, multidimensional, a cărui prezență și aparență se pot modifica in funcție de nivelul de conștiință al spiritului întrupat sau a celui care îl accesează. Uneori îl vezi ca realitate prezentă, alteori ca și potențial, uneori este o oglindă, alteori un instrument sau resursă. Accesarea lui, punctuală sau permanentă, îți oferă informații legate de cine ești, ce ai de învățat, la ce resurse ai acces, și ce ai de făcut în această viață. Vrei, nu vrei, viața pe pământ este una condiționată și are o bază contractuală pe care ți-ai asumat să o îndeplinești și împlinești. Ai contracte cu părinții, cu neamul în care te-ai născut, cu potențialii parteneri, cu colegii de muncă, chiar și cu unii trecători de pe stradă. Aceste contracte sunt înregistrate în Carta vieții, ale cărei capitole sunt interesant de răsfoit, dar nerecomandat de modificat, dacă nu ți-ai dezvoltat suficient acel instrument exteem de util, și de rar, numit discernământ. Contractele la nivel de sine pot părea o piedică, dar să nu cădeți în ispita anulării lor, de fapt aceste legături vă oferă oportunități ca împreună cu alte spirite să vă îndepliniți misiunea personală, să vă învățați lecțiile și dacă o faceți cu succes, primiți bonusuri. Orice anulare implică o înlocuire care înseamnă renegociere, iar condițiile pot fi sau nu mai favorabile decât cel inițial. Contractele de suflet sunt și mai importante: unele misiuni personale și lecții implică abilități și însușiri sau calități/defecte pe care nu le ai, așa că din sufletul la care ai dreptul la naștere pentru împlinirea destinului, se împrumută sau schimbă cu alt spirit, el are ocazia de a învăța lucruri noi, la fel și tu. Calitatea și cantitatea celor două suflete poate diferi, dar schimbul va rămâne unul echitabil când se trage linia.

Carta vieții poate fi accesată având drept ghid pe Isus. Mai sunt unii preoți care deschid evanghelia pentru a identifica lecțiile karmice curente, precum și unii îndrumători spirituali prin meditații sau constelații.

Discernământul, diferența dintre greșeală, păcat și act asumat

Spune un vechi proverb că a greși e omenește, dar a persista în greșeală e diabolic. Diferența dintre îngeri și demoni este că demonii au o impresie inversată despre adevăr și un ego care persistă în înțelegerea ușor greșită a situației, interpretarea creativă a detaliilor ignorând situația de ansamblu, clară și concisă. Greșeala este inevitabilă în procesul de învățare, fără ea nu ai cum să obții un termen de comparație, să afli toate consecințele unei acțiuni, să faci diferența între opțiuni. Important este să discerni partea greșită dintr-o acțiune, dintr-un mod de gândire și să tragi o concluzie pertinentă, utilă pentru alte acțiuni viitoare. Dacă nu ești mulțumit de rezultatele și consecințele unei acțiuni, înseamnă că undeva greșești. Bineînțeles, ar fi bine dacă ai realiza că repeți aceeași lecție și că de fapt, ceea ce nu ai schimba niciodată este modul în care te raportezi la ea. Se mai spune că e greșit să te culci cu nevasta altuia, dar că e păcat să ratezi ocazia. Unele ocazii apar pentru că le judeci, le respingi, le renegi și te condamni pe tine, sau pe alții pentru ele. E greu să accepți că în tine există potențialul unui adulter, al unui ucigaș, al unui mincinos, al unei curve, al unui hoț, și tot așa… E mai ușor să accepți lumina potențialului de înger, corect și frumos, decât al unui distrugător de lumi… Discernământul intervine în alegerile pe care le facem atunci când e necesar să greșim, în căutarea și găsirea căii celei mai potrivite, în asumarea consecințelor și acceptarea lor ca atare.

Cultivarea discernământului este esențială în orice fel de evoluție personală, iar cheia este acceptarea greșelilor, recunoașterea imperfecțiunilor și valorificarea lor privind potențialul de învățare și experimentare. Evitarea modului de gândire: poate că greșesc, dar ceilalți greșesc mai mult, viața, destinul, universul e nedrept, sunt o victimă nevinovată, o frunză în vânt. Discernământul vine cu asumarea că putem fi, face, simți si gândi orice, iar asta se reflectă în universul care ne înconjoară.

Karmă versus misiune personală

Cuvântul karmă are conotații negative: lecții, plăți, legături, nori de energie negativă, emoții neacceptate, etc. Pe de altă parte, misiunea personală are iz de nobilitate, corectitudine politică, morală, punerea în slujba celorlalți și tot așa… Bullshit, ar spune americanii, ca să împrumut un termen mai extravagant pentru a exprima un adevăr simplu, lucrul amestecat miroase a… bullshit. Și sunt amestecate, atât de amestecate, că nici nu ar trebui făcută o diferență, atât de interdependente sunt cele două. Misiunea personală reprezintă în primul rând ce ai de făcut pentru tine, care te ajută in dezvoltarea ta proprie, în exprimarea de sine și a sufletului dat de Dumnezeu și informat pentru a manifesta ce ai nevoie să… înveți, tu sau alții. Iată legătura cu karma unde era. Iar dacă din ce faci pentru tine beneficiază și alții, cu atât mai bine, se cheamă că e bonus. Misiunea personală vine cu un potențial energetic de consumat pentru a transforma un tip de energie în altul, folosind abilitățile de care dispui, sau învățând altele noi. Paradoxal, de cele mai multe ori, misiunea personală este un lucru simplu, ușor de realizat, însă de alții, niciodată de tine, ție îți e cel mai greu, și ai face orice altceva, găsind scuze de ce nu poți, sau nu vrei, sau pretinzând că nu știi, doar o fac alții, și mai bine, și mai de mult.

Karma personală are totuși un final - eliberarea, misiunea personală este o poveste fără de sfârșit, ce continuă în baza karmei de familie, de neam, pământească, universală, prin misiuni suplimentare personale sau de grup.

Arderea rapidă de karmă și eliberarea

Arderea rapidă de karmă e precum un foc de artificii: spectaculos, plin de lumină, împrăștiind scântei în toate direcțiile, și doamne ferește să pice vreo scânteie pe un teren uscat, că poate stârni un incendiu pe un întreg continent. E precum un carusel care te învârte precum un malaxor, storcându-te ca pe un fruct prea copt, căruia nu-i mai poti recupera decât sucul. Arderea rapidă are loc în două cazuri, când nuvte mai suportă pământul și când îți dă cu panică pentru că sesizezi că ești în întârziere cu misiunea personală, sau total în afara ei, iar asta o să te coste, confortul, liniștea, starea de fapt obișnuită. Începi să alergi după lumină și adevăr, să le cauți, să le cultivi, să le interiorizezi, și pentru o clipă, e minunat, interesant, exotic. Pentru că există și un morcov, momeala care să te motiveze să ascensionezi, extazul mistic. Odată trăit și experimentat, ți-l dorești cu tot dinadinsul și ești dispus să înduri pentru a ți-l asigura permanent. Însemnând să ascensionezi, să ieși din ciclul reîncarnărilor, să te eliberezi de karmă. Ca și muncă, nu e nici puțină, nici ușoară, dar poate fi rapidă. Însă cu cât e mai rapidă, cu atât e mai grea și mai multă, și vin toate odată și te pun în fund sau la pământ de abia te mai ridici. Odată încheiată, vine momentul eliberării, singurul în care, cu liber arbitru, alegi dacă pleci sau mai rămâi. Plecarea e simplă, frica de moarte nu mai e, căci vezi poarta și ce te așteaptă, iar pofta de viață e saturată. Decizia de a rămâne prezintă riscul unei noi căderi în păcat, căci acum pe amprenta karmei personale vine cea de neam, cu provocări mai mari. Dar și potențialul de câștig e pe măsură. Intri în liga mare, cea a campionilor, însă asta nu te scutește de eșecuri. Morcovul rămâne o amintire, iar tu te numeri printre cei care poartă poverile lumii.

Arderea rapidă se obține și prin ritualuri de rugăciune, trimis lumină, sau fiind în preajma unui maestru deja eliberat, accesându-i cunoașterea, energia, rezonând cu ideile sale. Momentul eliberării vine cu asumarea unei cunoașteri de sine complete și punerea ei în serviciul altora aflați pe aceeași cale, deși reprezintă și mai multă muncă și responsabilitate, este totuși mai simplu, pentru că ai mai trecut pe acolo, totul e să nu te plictisești.

2019 vs 2020 din perspectiva karmei personale

2019 a fost anul în care pământul nu a mai răbdat. Energiile îngropate de generații au răbufnit la suprafață și ne-au dereglat butoanele. Cine a învățat deja să înoate până în acest an a fost inspirat pentru că a putut supraviețui fără traume prea mari, găsind câte o barcă de salvare la momentul oportun. Cine nu, s-a scufundat, a dat de mocirlă, a obosit luptându-se cu valurile, a descoperit că barca avea gaură. 2019 a adus schimbarea cu forța, sub presiunea unei puteri mai mari decât orice ar putea fi suportat. Nu mai sunt bobârnace, sau palme ori șuturi în fund, ci biciuri, schingiuri. Toată mizeria ieșită la suprafață devine de nesuportat și trebuie asumată într-un fel responsabilitatea pentru ea, găsită o soluție eficientă. Acceptarea faptului că faci parte din orice proces și să pui osul la treabă. Slavă domnului că s-a încheiat, nu-i așa?!?

2020 abia s-a ițit, semne bune anul are și nu prea… Au zis mai mulți că e un an al relațiilor, al legăturilor, al asumării autorității. Nu am de gând să contrazic aceste afirmații, dar aș vrea să le nuanțez puțin. Să nu uităm că el vine totuși în continuarea lui 2019, iar energia neconsumată dintr-un an, trece în următorul, lecțiile se nuanțează și ele, dar esența lor rămâne aceeași, Așa că aveți grijă cum vă raportați la pământ sub toate aspectele, cum relaționați cu materia și cu întunericul, cum vă poziționați vis-à-vis de autoritate, sunteți capabili să urmați ordinele, sau să vă faceți urmați? Ce perspectivă aveți asupra vouă înșivă, este ea una corectă și reală? Nu uitați că relația cu voi înșivă se reflectă în relația cu ceilalți, cum vă înțelegeți pe voi și vă acceptați, așa veți fi înțeleși și acceptați. Nu vă comparați cu nimeni, nu ar trebui să vă intereseze, alții au calea lor, iar ea nu e treaba voastră, ci a lor, voi aveți o singură misiune personală permanentă: să deveniți cea mai bună versiune a voastră din toate timpurile, din toate dimensiunile, din toate formele. Bună în sensul de completă, bogată în experiență și cunoaștere de sine.

Amintiți-vă că nu sunteți singur(ă), că depindeți de ceilalți, că așa e și normal, că scopul este obținerea armoniei în diversitate și că binele comun este mai presus decât cel individual.

La mulți ani!

Karma de neam sau cronica unei suferinţe anunţate

Nu locul îl mântuieşte pe om, ci voinţa lui. Adam a căzut din Rai, în timp ce Lot s-a mântuit chiar în Sodoma.

Sfântul Efrem Sirul

Scriu acest articol chiar în seara Crăciunului, care are drept semnificaţie naşterea Mântuitorului. În febra sărbătorilor şi a sărbătoririi majoritatea acestei lumi uită în mod convenabil că Isus s-a născut iudeu, într-un loc şi timp predestinat să aibă nevoie de un mântuitor de neam, într-un neam care deşi îl aştepta şi îi avea prevestită venirea, nu l-a recunoscut, ci dimpotrivă, i-a înlesnit martiriul prin trădare şi lipsă de recunoştinţă şi recunoaştere. Sigur, acum recunoaştem că Isus s-a urcat pe cruce pentru noi, creştinii, pentru iertarea păcatelor noastre, pentru a ne învăţa lecţia iubirii şi a sacrificiului de sine, pentru… Ah, au trecut 2000 de ani degeaba, căci nu cred că neamul iudeilor, sau neamurile care au aderat la propăvăduiala creştinismului au învăţat măcar bazele acestor lecţii. Eu cred că naşterea şi moartea lui Isus au evitat doar o altă Sodoma şi Gonora, şi cam atât.

Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu pentru om; nu este lucrarea omului pentru Dumnezeu.

 Lewis Sperry Chafer

În ciuda succesului de marketing din partea apostolilor care au transformat bulgărele într-o avalanşă, şi care l-au transformat în cel mai cunoscut Mântuitor, maestru ascensionat (deşi puţini îl numesc ca atare), el nu a fost, nu este, şi nici nu va rămâne singurul Mântuitor, şi din păcate, nici cel mai eficient. Fără a-i ştirbi din importanţa mesajului şi nici din influenţa pozitivă avută asupra omenirii de-a lungul celor 2000 de ani, el rămâne totuşi doar unul dintre jucătorii de pe tabla de şah a Pământului, o cale de urmat, însă pentru ca ea să reprezinte întradevăr Calea, Adevărul şi Viaţa pentru realitatea de acum, Isus ar trebui să renască acum şi să rescrie scenariul adaptându-l la karma de acum, la modul de viaţă din prezent. Că a vrut sau nu, că i-a plăcut sau nu, Isus şi-a asumat misiunea din partea Tatălui.

Dezechilibrul naşte suferinţă. Suferinţa naşte lecţii. Lecţiile învăţate nasc armonie.

Marius Simion

Eu m-am născut în România, şi astfel mi-am asumat karma acestui neam, prin urmare mă interesează, direct şi personal influenţa credinţelor de viaţă asupra lui. Unul din maeştrii mei spune că e un privilegiu să te naşti în România, mai mult decât cel de a te naşte, pentru care şi îngerii sunt invidioşi, pentru ocazie. România, Grădina Maicii Domnului, cum o numea fostul Papă nu prea pare în clipa de faţă de invidiat. În ciuda prevestirilor privind un viitor de aur, recunoaşterii ezoterice drept locul naşterii a multor spirite înalte, din ce în ce mai multe treze şi care lucrează mai mult sau mai puţin conştient pe karma personală şi de neam, per ansamblu karma de neam oscilează. M-am întrebat de ce_ Pentru că şi un spirit înalt poate cădea în păcat, şi în capcana suferinţei. Pentru că nu-i aşa, doar prin suferinţă te poţi mântui, aşa că la mai multă!

Dacă aţi şti voi câtă nimicnicie este în lumea de dincolo şi dacă aţi şti cât de facilă şi uşoară este mântuirea n-aţi mai aştepta impostori de aiurea care să vină să vă mântuiască.

 Mircea Eliade

Ca spirit, faptul că mi s-a permis să mă nasc aici, din nou şi din nou, a fost datorită unor contracte karmice încheiate cu alţi reprezentanţi ai neamului, şi pentru că şi altădată am lucrat pentru karma acestui neam, uneori mai mult, alteori mai puţin. Ce pot spune este că fiecare întrupare a adus cu ea suferinţă, uneori veche şi aceeaşi, alteori nouă şi uşor diferită. Fiecare misiune asumată cu acest neam, în acest loc, m-a legat şi mai tare de karma neamului, de spiritele aflate aici întrupate acum şi de locuri. Mii de fire mă leagă de destinele altora, deşi propria mea carte a destinului este albă. Aş putea să le rup, să mă detaşez de ele? Cu siguranţă, dar de ce aş face-o dacă eu ca spirit le-am ales să-mi lege destinul de al celorlalţi. Puteam să plec de câteva ori, sau să nu mă mai întorc odată plecată, şi mi-a luat mult timp să înţeleg că pentru mine calea nu este cea a detaşării, ci a păstrării ataşamentului.

Călcat de oameni în picioare
Pe toţi susţine şi ajută
Şi-apoi cu câtă detaşare
El tălpile ni le sărută!

Paradoxul Pământului de Vasile Manole 

După cum spuneam, există mai mulţi mântuitori de neam, şi mai multe căi, deşi sunt câteva nuanţe ale adevărului, deşi esenţa rămâne aceeaşi. Isus spune: ”Lasă tată, lasă mamă, şi urmează-mă pe mine”, budiştii recomandă detaşarea de lume, căci ea este trecătoare şi înşelătoare. Isus oferă exemplul sacrificiului de sine de tip jertfă: “iată, beţi din sângele meu şi mâncaţi din trupul meu”, iar budiştii duc stăpânirea de sine la formă de artă, tratându-şi corpul ca pe o haină. Doar că acest neam înţelege greu, şi e destul de tare de cap cât şi ceea ce înţelege să înţeleagă greşit, deşi condiţiile optime pentru facilitarea înţelegerii au fost create din abundenţă.

De ce continuă viaţa să-mi dea lecţii pe care nu vreau să le învăţ?

 Ashleigh Brilliant

Spunea Winston Churchill că cei care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete.Cam aşa funcţionează şi karma, dacă nu te prinzi ce ai greşit, tot repeţi aceeaşi greşeală până te prinzi, şi nu o mai faci. Şi la nivel micro individual, şi la cel macro, de neam. Românii au o istorie a trădării, sacrificiului de sine prost înţeles, autosabotării, alergării după cai morţi să le ia potcoavele, şi în general a lipsei de apreciere a calităţii vieţii. De la otrăvim fântânile şi pârjolim recoltele să nu aibă duşmanii ce bea şi mânca, sau cu ce ne teroriza, până la a vota negativ, aşa ca să-i mai speriem pe ăştia să fure mai puţin, nemaicontând că efectul tot ăla rămâne, dar măcar am făcut-o noi, şi au suferit şi ei.

Cea mai importantă lecţie pe care ţi-o dă viaţa e când afli că şi nebunii au uneori dreptate.

Winston Churchill

Iată un exemplu din istoria mai recentă, vă mai amintiţi perioada ceauşistă? Cei care aţi experimentat ceva din ea… Mulţi au experimentat-o ca o adâncă suferinţă, dar câţi au sesizat oportunitatea pe care ea o oferea spre mântuire. Hainele erau la fel, obiectele din jur asemănătoare şi de aceeaşi calitate şi preţ, interzicerea şi constrângerile exterioare ducând, puţini au realizat, la o bogată dezvoltare interioară, sau cel puţin potenţialul era acolo, disponibil spre a fi accesat. Dreptul la viaţă, atât de hulit, căci împiedica avorturile, a adus totuşi multe puncte, căci nimic nu este mai important în univers decât oferirea unei ocazii unui spirit de a se naşte şi experimenta. Şi ce am făcut noi ca popor? Ne-am trădat conducătorul fix în zilele dinaintea Crăciunului, ca să fie treaba treabă.

Învaţă să fii mulţumit cu cine eşti şi ce ai, căci atunci valoarea a tot ce eşti şi ai este de nepreţuit, altfel preţul pe care tu l-ai pune e posibil să producă pierderi ascunse.

Floriana Ungureanu

În radiestezia multidimensională se spune că atunci când karma de neam are notă peste 7, poţi părăsi neamul şi să cauţi meleaguri mai verzi. După revoluţie, balanţa karmei de neam inclina spre plus suficient cât să permită un exod destul de semnificativ. Mirajul unei vieţi împlinite cu diverse lucruri şi experienţe diferite de cele cunoscute a împins multă lume spre transformarea aurului spiritual în numerar care să achite o casă cu multe camere nelocuite, o maşină capabilă să alerge peste limita permisă sau chiar recomandată, şi alte obiecte rar folosite al căror preţ fizic nici nu se compară cu cel emoţional. Şi iată că bunăstare nu e egală cu fericirea, nici măcar mulţumire, pentru că sufletul celor rămaşi acasă se umple cu sentimente de abandon, trădare, suferinţă, deşi aurul spiritual era investiţia în contul lor.

Cu spiritul este ca şi cu stomacul: nu-i poţi da decât lucruri pe care le poate digera.

Winston Churchill

Paradoxal este că nici cei plecaţi şi nici cei rămaşi nu sunt fericiţi, iar pe măsură ce trece timpul şansele de a remedia situaţia scad. Da, e bine să te desprinzi de legăturile ce te ţin în familie, neam, însă acest lucru este benefic numai când tu eşti mântuitorul care şi-a înţeles menirea care are o acoperire mai largă decât familia şi neamul de care aparţii, altfel e doar o eschivare, o neasumare, o amânare şi agravare a situaţiei, pentru că mergi împotriva curentului şi nu respecţi planul divin pe care chiar tu ţi l-ai stabilit la nivel de sine superior când ai venit la întrupare, iar oricât de departe ai fugi, nu poţi fugi de tine însuţi şi nici de lecţiile pe care le ai de învăţat, şi cu cât fugi mai tare şi le accepţi mai puţin, cu atât ele se vor îngreuna.

Dacă râzi, viaţa râde cu tine. Dacă plângi, viaţa râde de tine.

Paul Avram

Dacă noi ca popor am avut vreodată “a saving grace” cum spun englezii, adică înger salvator sau un har care să ne ajute în mântuire, acesta a fost simţul umorului. Românul face haz de necaz, pune copii să râdă ca să facă soarele să strălucească şi să cânte ca să aducă norii de ploaie, şi joacă şi chiuie ca să uite de suferinţă. Dacă şi-ar aminti şi folosi mai mult aceste haruri, cine ştie, poate că ar (re)descoperi o nouă cale de mântuire de suferinţă, de eliberare de karmă, de înţelegere a sensurilor vieţii s-ar relaxa, şi-ar descoperi siguranţa de sine şi mulţumirea din îndeplinirea misiunii personale. Căci mă îndoiesc că IKIGAI-ul majorităţii celor plecaţi este îngrijirea bătrânilor, culegerea căpşunilor sau turnarea betoanelor, deşi poate că a unora chiar e (am un caz chiar aprorpiat).

Să vă fie de reflecţie şi introspecţie

Cu Ego-ul la munte

Călătoritul te lasă fără cuvinte, iar ulterior te transformă într-un povestitor. Ibn Battuta

Câteodată ai nevoie de o decizie instantanee de a-ți lua lumea în cap, încălicând pe-o șa de dragon și plecând cu el spre culmi mai mult sau mai puțin înalte. Când faci terapie, sau lucrezi cu oamenii sub orice formă, te încarci, devii din ce în ce mai greu și îți e din ce în ce mai dificil să te descarci, să te deconectezi, să consumi această energie grea pe care ajungi să o cari după tine, indiferent câte tehnici de relaxare și curățare ai cunoaște și folosi.

 Ea, un înger înfometat după haos; el, un demon căutator de pace. Autor necunoscut

În astfel de momente nu e de mirare că vecinii se bat, că șeful urlă la tine, că nu te mai înțelegi cu familia, că… Dormi oricât și tot obosit(ă), ba o mică viroză sau infecție să-ți amintești că tot om ești, tot supus greșelii, ba câte o ceartă cu colegii de muncă pentru că răbdarea a ajuns un bun prețios care nu mai e pe stoc demult.

 Lumea ei era un dezastru, așa că s-a pierdut pe sine într-o țară a minunilor plină de nebunie. Alice în Țara Minunilor

Degeaba te superi pe vecini că fac scandal, pe ceilalți că-ți fac reproșuri, ei sunt, nu-i așa, oglinda ta, vocea ta interioară care încearcă să se facă auzită peste zgomotul de fond. Și tu știi asta, doar că te simți copleșit(ă), și poate că ai senzația că îți lipsește puterea, că nu mai ai resurse pentru a face ceva. Mai ales când te crezi tu și mai cred și alții că ești pe picioarele tale, tu sprijin pentru cei slabi.

 Nu-ți cere niciodată iertare pentru nebunia care te-a transformat într-un luptător. Rune Lazuli

Cu demonii mei interiori am făcut pace, mi i-am transformat în aliați. Cu ai altora, abia am început primul contact, ei fiind o versiune emancipată a celor pe care i-am îmblânzit deja. Versiunea 2.0 într-un joc online fără de sfârșit, într-o actualizare făcută în fundal, pentru care mi-am dat acordul ca la acei termeni și condiții pe care nu-i citește nimeni, și se miră apoi de programele suplimentare.

 E greu să dai drumul demonilor interiori, mai ales când ei sunt singurii care te țin în brațe când nimeni altcineva nu ar face-o. O divă cu depresie (nu eu, dar aș putea fi!)

Frica a dispărut, a rămas tentația, una căreia îi reziști cu greu; egoul își revine în forță, cum, tocmai eu, care am făcut și am dres, care mă sacrific și mă lupt, și… Acestui ego renăscut din propria-i cenusă, precum un phoenix mitic trebuie să-i lansezi o nouă provocare, să-l pui să urce un munte. Până la Everest, mai ai și opțiuni locale, și până să te încumeți la un Camino, fă primii pași pe orice drum, iar de este vorba de un drum de țară înzăpezit, tu cu mașina nu tocmai potrivită (dar măcar cu 1-2 dragoni pe ea de spectatori până e nevoie de asistență) atunci și mai bine, ai un punct în plus, iar ego-ul tău le numără punctele, ține scorul atent.

 Un munte nu poate fi învins. El a fost şi rămâne la fel chiar şi după ce "victorioşii" au coborât şi l-au părăsit. Oamenii nu au învins Muntele; ei au învins cel mult slăbiciunea din ei, ridicându-se pentru o clipă la înălţimea munţilor. Reinhold Messner

Ego-ul, muntele și Mahomed

Ego-ul, cel căruia i se pare normal ca în loc să vină Mohamed la munte, trebuie să vină muntele la Mohamed. Doar că Mohamed a fost un înțelept care nu s-a supărat când acest lucru nu s-a întâmplat, și a zis, doamne ce fericire, ce înțelepciune că nu mi-ai ascultat ruga și astfel să-i fi distrus pe toți. Astfel că vin eu să mă închin muntelui și să-i mulțumesc că a rămas acolo, iar eu, datorită acestui fapt m-am smerit.

 Zac pe marginea stâncii, cu capul în maini, mută de mirare. Ce împăcare să rămân față în față cu natura! Nu vorbesc, nu gândesc, nu fac nimic. Zac mută, lăsând să se scurgă peisajul în mine ca-ntr-un sorb. Mariana Vasiliu

Și am plecat pe munte, iar muntele mă aștepta cu brațele deschise, dar și cu provocările de rigoare pe măsura mea. Sunt puține lucruri pe lista “eu n-o să fac niciodată asta”, măcar atâta lucru am învățat și eu pe lumea asta, să nu provoc în mod inutil universul. Și totuși pe ea se afla “n-o să urc muntele pe zăpadă; ce, am băut gaz?” Uite că am urcat, și fără să fi băut gaz, doar o gură de vin fiert, mulțumesc lui Dumnezeu și cabanei Bolboci pentru el.

 Cine ești TU? Înger pentru unii, Demon pentru alții. Autor: oricare dintre noi.

Și dacă zăpada e precum nisipurile mișcătoare, neștiind niciodată când îți va înghiți un picior sau poate pe ambele, reușind să te menții deasupra ei doar aplatizându-ți câmpurile, mergând chiar și virtual în patru labe, așa cum ai face-o pe pojghița subțire de gheață de pe un lac, merită să vezi cât ești de greu, merită să te târăști deasupra ei, să-i ghicești adâncimea și tăria sau rezistența ei.

 Ca și pădurea, ca și oceanul, muntele este un educator tăcut care ne pune în fața noastră înșine. Jaques Chevalier

Începi să dai drumul poverilor tale, căci altfel nu vei putea urca, și la primul repaus te așezi paralel cu muntele pentru ca el să fie oglinda ta, să fii una cu pământul, păsările să-ți fie glasul, caprele picioarele, uliul ochii, pădurea părul, izvoarele sufletul, stâncile brațele înălțate spre cer și soare, și vântul respirația. Tu și Babele spre care te îndrepți. Și la care nici nu mai e nevoie să ajungi, căci deja ți-ai însușit experiența lor.

Prin drumeție, ca și prin muzică, omul se modelează, se transformă, se șlefuiește cu ajutorul emoțiilor pe care le încearcă, se întărește prin asprimile ce le îndură, își îmbogățește sufletul cu lumină și frumuseți nebănuite. Dumitru Almas

Ce pot spune este că așezată pe pământul reavăn, la soare, printre brândușe, mângâiată de adierea vântului, m-am simțit iubită, prețuită și am simțit adevărata recunoștință, atât a străbunilor pentru tot ce am făcut pentru și in numele lor, dar și a mea față de ei, de susținerea pe mi-au oferit-o și mi-o oferă în continuare, și că m-au acceptat din nou în rândurile lor.

O noapte petrecută pe munte echivalează cu ani de meditații și rugăciuni. Proverb chinezesc

Coborârea a fost o plutire, iar fiecare alunecare pe noroi, adâncire în zăpadă, cădere și rostogolire un motiv de râs și bucurie, căci aproape i-am șocat pe cei din grupul care urcau o bucată să admire apusul de la înălțime. Chiar și când mi-am sucit un pic glezna într-o cădere în zăpadă, am aplicat regula de 5 secunde pentru remedierea a orice, aplicând repede simbolul de aliniere pe gleznă și alergând mai departe, uneori prin zăpadă, alteori deasupra ei, uneori de-a lungul ei…

 In munte se intră ca într-o catedrală, unde nu intri pentru a cuceri credința, ci pentru a te regăsi pe tine însuți. Marcian Bleahu

Iar în grădina cu zăpadă cât gardul, eram deja expertă în a mă extrage din prinsoarea ei, deja învățând să îmi trec greutatea de pe un picior pe altul și s-o fac fără să disper, fără să plâng, ca într-o joacă, sprintul de la final. Când simțiți chemarea muntelui, răspundeți-i orice-ar fi, căci vă va fi de folos, mie mi-a fost!  

Cu Ego-ul la munte - câteva poze de atmosferă!

View fullsize

View fullsize

View fullsize

View fullsize

View fullsize

View fullsize

View fullsize

View fullsize

View fullsize

View fullsize

View fullsize

View fullsize

DESPRE IȚELE SUFLETULUI ȘI ALTE MISTERE

Martie - când energia feminină se răzvrătește!

Vineeee, vineeee luna Martie ... Stai așa, că a venit deja! Uf... Iar m-a luat pe nepregătite, m-am trezit de dimineață și nici n-am realizat măcar că e 1 martie, așa că primul mărțișor și prima floare m-au surprins plăcut și în mod neașteptat. Spre deosebire de jumătățile noastre mai năpăstuite din și de către această lume, anume bărbații care probabil că intră în fibrilații cu o săptămână în avans, pentru că în această lume modernă care le scoate ochii la fiecare pas cu cel puțin 2 săptămâni înainte nu își mai pot permite să o facă uitată ziua.

Începutul lunii martie reprezintă o ocazie pentru bărbați de a-și arăta aprecierea față de jumătatea lor mai bună, eternul feminin, pentru faptul că acesta perpetuează viața, o înfrumusețează, îi oferă dramul de mister, de magie și de farmec. Ori era vorba de farmece? Farmec, farmece, ce mai contează? Femininul este fermecător, misterios, plin de atribute magice, cum ar fi intuiție, percepție subtilă și creație.

Eu cred că e vorba și de o încercare de a îmblânzi această natură feminină care primăvara se trezește plină de neliniște, de fierbere, de răscolire a unor potențiale încă nemanifestate, încă nehotărâte. Nu degeaba luna poartă numele Zeului Marte, al războiului masculin, pentru că trezirea energiilor feminine primare se comportă în esență pentru prima dată în formă masculină, agresivă, nemulțumită de starea de fapt, răsculată împotriva status-quo-ului din jur.

Energia feminină și emoțiile

View fullsize

Este un prag, un punct de cotitură, energia feminină încărcată de potențial, de istoria unor experiențe înăbușite, constrânse, va trebui să decidă dacă se va îndrepta în direcția creatoare, blândă, hrănitoare, sau în cea de risipire, distrugere și înlemnire. Femeia este cea care deține cheia transformării ei, și a celor din jur, împreună cu mediul înconjurător. Ea se poate mulțumi cu confortul raiului, sau poate aduce iadul pe pământ.

De cele mai multe ori, femeia însăși nu-și recunoaște această putere, nu realizează momentele de cumpănă când universul întreg așteaptă după ea să decidă ce cale va urma. Emoțiile ei sunt cele care la final vor atârna în balanța universului către fericire sau de alunecare către valea plângerii. Emoțiile reprimate, ascunse, strânse într-un coș de nuiele cu capac de rafie, uitate acolo din toamna târzie. Care ies acum la suprafață și cer atenție, iar dacă nu le-o oferi, la fel ca orice femeie care se respectă, ți-o vor obține cu tot dinadinsul, aproape cu forța, acea forță a personalității lor care și ea rămâne ascunsă până când e prea târziu să o poți opri.

Martie - luna vrăjilor și a farmecelor

Se spune că luna martie este luna vrăjilor și a farmecelor, iar tradițiile populare au inventat mărțișorul drept talisman de protecție. Protecție împotriva plasei țesute cu măiestrie de păianjen spre a-și prinde și ucide prada între cele mai firave fire împletite, aparent cel puțin. Firul împletit alb cu roșu, pacea cu războiul, reprezintă legarea energiilor de care pomeneam mai devreme, într-o construcție umană care încearcă să dea formă manifestată puterii resimțite și să o canalizeze spre protecție, sănătate, și bunăstare. Fiecare după simbolul care i se potrivește, o floare, un cosaș, o potcoavă...

Acum încep să fie semănate culturile și culese primele plante de leac (urzica fiind prima absolută). Prima plantă vindecătoare este cea care l-a biciuit pe Isus, și care transformă durerea în forță și vindecare și de împăcare cu pământul. În primele zile ale lunii se descântă șerpii, uneori pentru a-i scoate, alteori pentru a-i trimite cu misiuni speciale, mai mult sau mai puțin benefice... De către cei care știu cum, dar mai ales de cei care știu că pot.

Cei care fac luna martie una interesantă sunt cei care pot și nu știu asta, sau nu știu cum o fac. Împotriva lor și a farmecelor intrinseci se meșteresc talismanele cu șnurulețe să te ferească de deochi, de farmece, de vrăji, de descântece. Descântec fiind și ”Trăiți-ar vântul care a adus norul, care a făcut ploaia să cadă peste mlădița din care a crescut stejarul, din care a fost făcut sertarul în care era prezervativul care s-a rupt când tac`tu te-a făcut pe tine, boule!” Fără ca nimeni să intenționeze să jignească boul în analogia făcută…

Remarcați că e vorba de un bou, pentru că numai o femeie ar fi atât de inventivă și manipulatoare în răsucirea cuvintelor, în esență a energiilor, aduse de altfel de atât de departe și cu atât de multe suplimente pentru a da forță incantației, și a respecta sfatul lui Churchill în arta diplomației ”Trimite pe cine la dracu în așa mod încât să se bucure că se duce acolo”. Un bărbat și-ar fi băgat… picioarele direct, și fără prea multă patimă, chiar și fără prea multă supărare în urma sa.

Și un sfat pentru bărbați!

Și, așa cum se plângea un stand-upper de la IUmor de cum i-a promis nevasta că se răzbună dacă, doamne ferește, o înșală, descântecele sunt creative în sensul acela care te face să te temi de ce anume ar putea să-i mai clocească mintea: să-i cadă...., să-i crape....să-l trimită unde și-a înțărcat dracul copii, și tot așa... Așa că sfatul meu este în ton cu al lui, de bărbat precaut, să vă străduiți să îmbunați femeia, oferindu-i ofrandele necesare, plimbați-o, n-o lăsați să se gândească, nu vreți ca ea să se gândească, la voi, la ce-i lipsește, oferiți-i senzația că este iubită, apreciată și lăudată și afișată în lume, astfel ea va decide în favoarea voastră.

Astfel nu riscați să călcați într-un cui, și ăla ruginit, să vă bată piatra la drum lung, să dați cu mașina în gard, să ... Mă opresc aici, nu vreau să dau mai multe idei decât au deja.

Unde se ascunde magia?!

Magia se află mai aproape decât te-ai aștepta vreodată, la o aruncătură de băț, acolo unde atenția ta începe să fie difuză, să se sfârșească, să-i scape anumite detalii, unele de substanță. Acolo unde, involuntar, necaracteristic, trăgând aer adânc în piept, simți urma parfumului preferat de violete, o adiere subtilă, insesizabilă până când nu ai respirat prin toți porii, și într-un final a ajuns și în colțurile întunecate ale minții tale, ocupându-i spațiul până la refuz, obligând-o să îl scoată la suprafață, să îi ofere recunoaștere ... Se află în forma de iepuraș a norului care aleargă un elefant, în cinstea cărei curse aproape te-ai împiedicat urmărind-o. În strigătul disperat al păsării care te urmărește prin pădure pentru că i-ai răspuns cântului de chemare în același grai și crede că și-a găsit perechea pe care o căuta cu disperare de o întreagă primăvară ...

Magia se ascunde peste tot …

View fullsize

Mulți cred că practicarea magiei este apanajul magicienilor, alchimiștilor și a geniilor înțelepți. Vai ce pierdere a potențialului magic la acești credincioși. Magică este și creșterea aluatului frământat cu sârg, și în florile care înfloresc mai rapid și mai des decât e cazul hrănite cu iubire și spre recompensarea atenției pline de grijă a grădinarului. În Lacrima Maicii Domnului care plânge lacrimi parfumate de fericire și care nu mi înflorește când e supărată sau jignită, și care nu zice nu unui vin roșu de casă bun.

Magia se ascunde în micile detalii abia observabile, mici miracole pline de coincidențe și sincronicități. În scânteierile focului crengilor de brad ce se înalță până la cerul aflat atât de aproape că poți să-l atingi în serile de toamnă târzii. În sursurul vântului care îți aduce vesti de departe că se aproprie o furtună, sfătuindu-te să devii ploaie.

Magici sunt câinii muntelui ce le servesc noaptea drept ghid turiștilor zănatici, ce oftează din greu la plecarea din popasuri. Magică este o herghelie din care un cal vine pe furiș pe la spate să-ți cerșească o mângâiere atunci când te-ai oprit pentru plăcerea de a o fotografia.

Magie este când oprești timpul pentru a-ți da voie să te bucuri de zborul dintr-un leagăn, când găsești mure coapte în pădure în extrasezon suficiente câte aveai nevoie pentru prăjitura de la Ierusalim. Magie este când înțelegi o glumă spusă doar din priviri și râzi în hohote, nepăsându-ti că ai înțeles-o doar tu ...

DESPRE IȚELE SUFLETULUI ȘI ALTE MISTERE

Suflet, logos și creație

La început Dumnezeu doar a fost, existență pură, esență a … feminității, sic. Femininul este creator relaxat în starea de a fi, și din el se naște agitația de a face, de a ști, de a cuceri, o nouă cunoaștere, o nouă formă. Întuneric fără conștiință de sine, o supă primordială plină de potențiale încă nedescoperite. Dar, iată că întunericul devine conștient de sine însuși, de lipsa sa de cunoaștere a ceea ce poate deveni și își spune ”Să fie lumină”. Lumina este primul rezultat al Logosului, primul concept al creației care ia formă și se materializează urmând comanda dată de Cuvânt. Și iată că are loc și prima separare, a întunericului de lumină, prima interdependență, primul contrast, primele două opoziții care se completează și influențează reciproc.

Existență, Logos și lumină

Existența (starea de a fi), Logosul (gândirea și conștientizarea) și lumina (starea de a acționa, mișcarea) au format cele trei aspecte ale lui Dumnezeu, cel puțin în acest Univers ... Separate, dar în armonie, angrenate într-un joc al ciclurilor nesfârșite. Creatorul și-a dorit să se cunoască pe El însuși mai bine, să experimenteze, să-și dezvolte potențialele, să le pună în practică, și îndrăznesc a spune …., să se joace. Cele trei aspecte ale sale au început un dans al energiilor fascinant, iar de acolo lucrurile au luat-o la vale (s-au complicat).

La prima strigare, durerea separării a fost mult prea adâncă pentru a permite cunoașterii Logosului să o poată alina. Setea și dorința de a reveni la starea inițială de grație, de deplinătate, conexiune nemijlocită cu Întregul, au condus spre tendințe de autodistrugere și de distrugere a unei mari părți a creației. Logosul a asistat neputincios, în zadar garantul iubirii lui Dumnezeu, nimic nu i-a convins că au nevoie unii de alții, și că iubirea și acceptarea reciprocă este calea spre uniune în întreg. Iubirea necondiționată de timp, spațiu, formă; iubirea de dinainte de separare, este chiar cea care a permis separarea, care a inițiat testul suprem, pentru ca fiecare aspect să se poată iubi pe el însuși diferit de celelalte, și pe celelalte în ciuda diferențelor.

Există totuși o punte de legătură, Dumnezeu și-a alchimizat conștiința de sine într-un cristal format din lumină necreată, supa primordială, capabil să reflecte atât lumina cât și întunericul. Să le reflecte, să le înmagazineze, și să le amplifice materializarea. Misiunea acestui tip de cristal a fost de a reprezenta legătura dintre cele două lumi, cea creată și sursa, să transmită cunoașterea de la unul la altul. Acest cristal noi l-am numit suflet, iar fațetele sale înzestrări, către lumină sau întuneric.

Sufletul care completează creația …

Sufletul este cel care completează creația, reunind-o, este nestemata după care aleargă spiritul care caută calea înapoi către Dumnezeu, căci nu se va putea întoarce fără el sub forma unei bijuterii. Sufletul omului trebuie să urmeze modelul Universului, de manifestare din interior către exterior, și de recuperare prin alchimizare când ciclul se întoarce. Logosul este Promisiunea lui Dumnezeu că Îi așteaptă pe toți să se reîntoarcă la El când își încheie căutările.

Eu zic că cel mai tare s-au complicat lucrurile atunci când Creatorul a decis să se recreeze pe Sine însuși în creația Sa, după chipul și asemănarea sa. Energie materializată de scânteia divină. Doar că a uitat cine e. Creației planetelor și a stelelor îi lipsea, cel puțin aparent, legătura, liantul dintre ele, și anume Logosul. Să nu credeți totuși că acestea nu au voce și conștiință de sine, au, doar că diferența dintre limbile lor și ale noastre e atât de mare încât nu le mai putem înțelege. Pentru a o face ar trebui să ne armonizăm pe frecvența lor și să anulăm distanța dintre noi, în afara timpului și a spațiului. În dimensiunea creației Omului, logosul a luat forma ispitei cunoașterii, a șarpelui Dragon. Căutarea Logosului, a adevărului despre sine, iubirea și acceptarea sa, reprezintă acum calea înapoi către acasă.

POVESȚI DESPRE SUFLET ȘI ALTE MISTERE

În sfârșit, femeie!

“În sfârșit, femeie!” Pare o exclamație adolescentină, de puștoaică care în sfârșit si-a pierdut virginitatea. Și deși nu mai eram demult o puștoaică atunci când în sfârșit am scăpat de ea, nu consider că atunci am devenit femeie cu adevărat, să spunem că atunci am făcut primul pas pe drum. Eu, ca persoană, ca spirit și entitate sumă a altor entități, am fost mereu un Cănuță – om sucit. Dacă ți-ai dori vreodată să descoperi o abordare a unei probleme sau a unei teme din cel mai neobișnuit și neașteptat colț al ei, mi-o prezinți mie și cu siguranță voi găsi, ca o olteancă autentică ce sunt, calea cea mai răsucită și întortocheată cu putință, în stilul scărpinatului părții drepte cu mâna stângă și pe la spate, și cu dosul ei eventual, acesta fiind un exemplu plastic, dar reprezentativ, pentru un astfel de caz, mai ales în situațiile în care ai mâna dreaptă liberă. Dar, aș putea susține, și mulți bărbați m-ar aproba, că și stilul acesta de a proceda este unul eminamente feminin în felul lui.

Femeia care le știa pe toate și nimic

Astfel, m-am trezit chemată să dau sfaturi despre cupluri, despre copii și despre feminitate, eu care nu am fost niciodată într-un cuplu consacrat, nici copiii mei nu am avut vreodată, sau experiență directă cu ei pe termen lung și nici atributele feminine consacrate nu le manifestam fățiș. Primul și singurul copil din neam pentru un timp îndelungat, un bărbat ascuns în corp de femeie la nivel interior, cu o frică sănătoasă de intrat într-o relație de cuplu serioasă (cu sau fără acte în regulă), și recunoscând vădit aceste lucruri, nu înțelegeam de ce mă întreabă tocmai pe mine lumea, căci nu eram o autoritate în materie. Nu părea firesc. Tulai Doamne, universul s-a întors cu susul în jos și orbii conduc chiorii pe un drum care nu există.

Numai că, în ciuda declinării oricărei autorități și responsabilități în aceste zone, lumea a insistat, iar eu am ajuns să-mi pun întrebarea de ce oare? Conform logicii mele, ar fi trebuit să se adreseze unora din aceeași oală, care să fi trecut prin aceleași experiențe, care să nu vorbească ”din cărți”. Pe lângă faptul că nici măcar asta nu aș fi putut să spun, că nu m-au interesat cărțile despre aceste teme, nici măcar să le studiez coperțile. Eu le vorbeam așa, din norișorul meu pufos, plină de invidie că ei au curaj să treacă prin astfel de experiențe, și chiar îi admiram că și le asumă cum eu nu o fac și nici nu aș face-o. Poate chiar această admirație și lipsă de judecată îi făcea să se deschidă în fața mea, faptul că am recunoscut deschis că eu nu știu, dar știu că ei cu siguranță știu răspunsul la ce mă întreabă și pot să-i ajut să-l recunoască, și ca un investigator dibaci porneam să-i descos.

Mi-am dat seama că sunt un bun observator și interpret, iar antrenându-mi mintea punând întrebări mie și altora și ascultând cu atenție răspunsurile pot să învăț cel mai bine și învață și ceilalți de la mine ca dintr-un exercițiu filozofic.

“In sfârșit, femeie!”

Lăsând introducerea deoparte, să vă dezvălui ce m-a făcut să exclam la aproape 40 de ani ”În sfârșit, femeie!” Mi-a luat mult timp să înțeleg ce înseamnă cu adevărat să fii femeie, să îmi asum atributele feminității ca fiind și ale mele. Să înțeleg că nu devii în mod automat femeie pentru că te-ai născut una, nici când îți pierzi virginitatea, nici când devii soție sau mamă. A fi iubită, soție sau mama sunt niște roluri, niște funcții cu sarcini specifice care necesită într-adevăr calități și abilitați feminine pentru a le juca cu succes. Dar ele pot fi sau nu date, și pot fi mai mult sau mai puțin potrivite cu funcția.

Feminitatea, femeia și genul feminin

View fullsize

Feminitatea are multe fațete, multe atribute și nenumărate roluri de jucat; o simplă interogare a cărților ~Feminitudine~ te poate ajuta să înțelegi câte pot fi și să iți atragă atenția asupra câtorva aspecte ale ei. Poate chiar te vei identifica cu aspectul prezentat de cartea extrasă.

Feminitatea nu înseamnă doar fuste și rochii, sau acea grija permanentă față de cum arăți, și nici acea pisiceală practicată cu multa artă de unele reprezentante ale sexului frumos (aici bineînțeles că vorbește în mine vulpița cu strugurii acri - glumesc), dar și asta ajută pe calea descoperirii feminității, însă la fel ca oricare altă cale, trebuie să treci peste, și să păstrezi esența lor. Te ajută să faci primii pași pe cale, și niște pași chiar foarte importanți. Te ajută să înveți să ai grijă față de tine, să te iubești pe tine, pentru ca apoi să poți manifesta aceeași grijă și iubire față de alții.

Acești alții includ și bărbatul din viața ta, și copii, și părinții, animăluțele de companie, prietenii, o cauză, o planetă, un univers. Și am înțeles că aceeași grijă și iubire pe care o manifest față de mine o radiez în jurul meu. Fix aceeași, nimic în plus, nimic în minus. Ele împreună sunt un pachet care se determina între ele.

Femininitate – atitudine si manifestari

Feminitatea este o contradicție de atitudini și manifestări: pe de o parte femeia va fi suport necondiționat al cauzei pe care o susține (sau al persoanei), un canal deschis mereu disponibil în caz de nevoie, o plasă de siguranță, un colțișor de rai în care să te retragi să îți lingi rănile și să te vindeci într-o îmbrățișare caldă; și pe de altă parte este acel dictator neclintit în dorințele sale, a cărui voință și simțire nu poate fi strămutată de nicio logică sau argument și unde simți prezența mâinii de fier prin mânușa de catifea. S-au întâmplat mai multe tragedii din cauza lacrimilor unor femei decât din cauza orgoliilor regilor. Și deși moale și pliabilă în aparență, de neclintit și neobosită în apărarea cauzei alese sau în obținerea scopului propus.

Feminitatea cuibărește, e cea care transformă casa într-un cămin și grajdul într-un salon de nașteri. Și nu cea mai bine echipată casa, și nici cea impecabil de curată sau ordonată, nici măcar cea decorată după Neckermann (generațiile care au trăit în anii 90 știu despre ce vorbesc) nu sunt dovada supremă a feminității înflorite pe deplin (deși ajută să fii adepta unor astfel de tendințe măcar parțial), ci acea casă care îți oferă senzația de confort, de căldură primitoare, în care să simți că te poți întinde pe canapea să tragi un pui de somn chiar dacă ești musafir, în care poți da jos obiectele de decor să te joci cu ele (dacă se pretează la așa ceva), în care animăluțul casei, fie el și un pisoi, are încredere să se pună cu burtica în sus să fie mângâiat. E acea casa din care parcă nu ai pleca, și acea persoană cu care ai mai sta la povești să-i mai spui un of, să te mai mângâie pe cap, să te mai îmbie cu un ceai, sau o cafea sau un biscuit (și nu e musai să fie făcut în casă – dar bineînțeles că ajută, ca de obicei).

Femeia e o simfonie

Feminitatea este cea de din sânul căreia te desprinzi cu greu, pentru că deși te cerți sau te ceartă, tot ea te împacă, deși parcă ai vrea să schimbi una alta, ți-e frică să o faci să nu îi strici confortul ce pare atât de lipsit de efort, atât de primitoare chiar și când te dă pe ușă afară…

Și să fim înțeleși, nici acum nu mă recunosc o autoritate în materie, pot spune însă că am intrat și eu în rând cu lumea și că m-am resemnat cu ideea să vorbesc despre lucruri cărora abia le-am prins firul înțelegerii. Tot ce pot eu să sper și să vă urez, celor care s-au încumetat să citească aceste multe rânduri…

Să vă fie de folos!

P.S.  Pentru toți cei care-și doresc să aprofundeze subiectul "femeia", le recomand să citească articolele publicate pe site-ul Chakana.me, secțiunea Feminitate. 

CITEȘTE ALTE POVEȘTI DESPRE IȚELE SUFLETULUI

Rugăciunea - calea spre Dumnezeu

Ce este de fapt rugăciunea, și cum se practică ea? Este adevărat că ea nu ar trebui practicată oricum și în orice condiții, dar aceasta ține mai mult de o atitudine interioară decât de condiții exterioare. Însă regulile sunt mai simple decât ne-am aștepta noi, și mult mai greu de respectat tocmai din acest motiv. Rugăciunea în fața lui Dumnezeu presupune asumarea unei atitudini respectuoase, plină de atenție, atât la ceea ce afirmi, cât și la ceea ce simți, la fel cum ai proceda și în comunicarea cu un interlocutor oarecare, dar prinși într-o conversație care te interesează: privindu-l în ochi, atent, alegându-ți cu grijă cuvintele pentru a fi exact, corect în modul de adresare, sincer în abordare.

Rugăciunea - alegere și atitudine

View fullsize

Rugăciunea trebuie aleasă cu grijă, dacă este una lungă, ea spune o poveste cu tâlc, iar acel tâlc ar fi bine să fie înțeles în toată profunzimea lui, dacă ea este scurtă, atunci rugăciunea devine o mantră, repetată pentru a integra vibrația fiecărui cuvânt în parte, până devii una cu rugăciunea respectivă. Așa cum este Rugăciunea Inimii care poate fi repetată cu voce tare sau în gând în timp ce realizezi orice alte activități zilnice, pentru a te asigura că acțiunile tale sunt în Dumnezeu. Indiferent că te adresezi direct lui Dumnezeu Creatorul sau unui aspect al Său în manifestare: Maicii, lui Isus, Duhului Sfânt, unor sfinți intermediari, crucii, nu uita că ceea ce contează este cât suflet și câtă credință se regăsește în tine, nu contează că o spui cu voce tare, că o cânți, că o spui în gând, ci convingerea cu care te-ai adâncit în această sarcină.

E bine să aprindem o lumânare, sau o candelă, sau tămâie atunci când ne rugăm? E bine pentru noi, în primul rând pentru că un ritual ne ajută să ne pregătim mental și sufletește pentru activitatea plină de reverență pe care urmează să o întreprindem, e bine și să avem un ajutor în a ne centra atenția. Nu citiți mecanic o rugăciune, că ea va avea același impact pe care îl are și asupra voastră textul unui reprezentant de marketing TV, stradal sau la venit la ușă să vă vândă ceva inutil. Simțiți rugăciunea, cu fiecare cuvânt al ei, fiți acolo alături de cel care a spus-o prima oară, încercați să înțelegeți ce l-a mânat în alegerea acelor cuvinte. Și nu uitați ce v-a făcut pe voi să alegeți tocmai această rugăciune, tocmai acum, simțiți-vă ca și cum acum ați spune-o prima oară. Și va fi suficient o singură dată pentru a stabili conexiunea.

De ce se roagă oamenii?

Fie pentru a găsi alinare, pentru a căpăta putere, pentru a mulțumi, pentru a se confesa și obține mântuirea păcatelor, din compasiune pentru ceilalți sau pur și simplu, după cum spuneam, pentru a relaționa cu divinitatea. Este și un mod de a te retrage din lume, și din fața presiunii pe care aceasta o exercită asupra ta, și a regăsi liniștea, confesând grijile și preocupările tale unui forum superior. De aceea e bine să te rogi zilnic, de preferat și dimineața și seara, și înainte de masă, pentru că îți oferă acea stare de care ai nevoie pentru a trăi în pace și armonie.

Astfel că, înainte de a începe a vă ruga, întrebați-vă dacă rugăciunea pe care ați ales-o reprezintă adevărul din inima voastră, dacă cuvintele ei vă fac să simțiți nevoia de a le cânta precum un imn, dacă vă aduc lacrimi în ochi, dacă vă apleacă privirea spre interior, dacă vă mișcă în vreun fel anume. Astfel trebuie să fie puterea rugăciunii, să vă facă să vibrați profund, să vă cutremure, să vă uimească. Fiecare cuvânt rostit să fie ca un strigăt plin de ecou care să poarte cu el întreaga voastră simțire.

Și amintiți-vă de acel Sfânt Ioan, care neștiind să citească, nu știa nicio rugăciune, și făcea vindecări spunând simplu: ”Doamne Ajută!”

CITEȘTE ALTE POVEȘTI DESPRE IȚELE SUFLETULUI