Despre mine și alți EU

Spune un prieten de al meu că în fiecare din noi există cel puțin o carte, cea despre noi înșine, noi cu gândurile, experiențele și emoțiile noastre. Mai poți scoate încă o carte din misiunea ta personală, din ce știi să faci cel mai bine, suficient de bine cât să le poți oferi sfaturi și altora care sunt la început de drum sau se gândesc să îl aleagă ca și cale. Oricum și ceea ce facem ajunge să facă parte din noi, să ne condiționeze sub o formă sau alta.

Eu de exemplu, sunt traducător de meserie cu peste douăzeci de ani de experiență în spate (doamne, ce am îmbătrânit!). Aș putea scrie un manual despre această profesie, mai mult sau mai puțin interesant pentru colegii din breaslă.

Pentru publicul larg, însă, în special pentru cei care nu au învățat niciodată o limbă străină, ar fi mai interesantă o carte despre cum m-a format și transformat pe mine meseria mea, mai ales că, oroare, sunt acel traducător de texte tehnice. Meseria de traducător tehnic este precum păpușile rusești, cochilie, în cochilie, în cochilie. Este o meserie care te obligă să știi tot ce nu ți-ai fi dorit vreodată să știi despre alte meserii, și să le știi fără aplicabilitate practică.

Dar destul despre mine, am făcut această analiză doar pentru a sublinia faptul că o carte despre o persoană, altcineva decât tu însuți te poate călăuzi către o astfel de analiză interioară, foarte importantă în cunoașterea de sine. De ce ai vrea să te cunoști pe tine? Ei bine, ai mai scăpa de fricile necunoscutului, și credeți-mă, nu sunt puține, chiar dacă la prima vedere credem că ne cunoaștem bine, lucrurile nu stau chiar așa. Chiar dacă ne cunoaștem, putem să nu fim chiar împăcați cu cine și cum suntem, și mai important decât atât, să nu ne manifestăm cu discernământ.

Când vine vorba de formare, societatea, familia, prietenii, meseria joacă roluri importante în alcătuirea personalității (să zic mai degrabă personalităților) noastră. Aceste personalități-roluri pot fi extrem de diferite în contextele care nu le sunt native. Sub presiunea lor este dificil să mai ajungi la acel eu autentic și să-l lași să se manifeste plenar. Poate doar după o sticlă de vodcă. Toate cărțile bune spun că trebuie să asculți vocea interioară, dar ce te faci când sunt mai multe? Și se mai și contrazic între ele?

”Despre mine și alți Eu” tinde să fie o călătorie de descoperire a acestor voci ce răsună permanent în capul nostru, și cum ne influențează ele modul în care gândim, simțim, acționăm. Vocea părinților prin exemplele care ni le-au dat, a prietenilor cărora le-am cerut sfaturi, a celor pe care i-am îndrumat și format la rândul nostru, și a cărților citite din care ne-au rămas lait-motivele unor deziderate ce par de neatins.

Toate aceste voci și experiențe sunt menite să ajute în înțelegerea unor concepte și să te scoată din starea de confort a ceea ce știi, să te facă să pui sub semne de întrebare cine ești, ce faci și ce gândești, să te scoată din propria poveste, aruncându-te în a altuia și să te readucă în a ta cu o nouă perspectivă. Cartea Adelei devine, prin conținutul ei, încă o voce, cea comună unui grup de judecător, avocat, procuror, jurați și executori. E aproape ca o mică apocalipsă personală, o dare de seamă a ce ai înțeles până acum. E greu să fii sincer în ceea ce te privește în fața publicului larg, să-ți dezvălui trăirile interioare spre a fi analizate și judecate de alții, deși cea mai aspră voce s-ar putea să fie tot a ta.

Așa cum am spus și pe facebook, la lansare, există oameni al căror interior este un multivers, plin de povești, de minuni, de lucruri nebănuite. Este uimitor cum ele pot fi cuprinse într-un chip diafan, cum inocența poate ascunde înțelepciunea gesturilor simple, de copii la joacă. Când astfel de oameni se deschid privirii, sinceritatea lor te îndeamnă la propria ta introspecție, pentru că e nevoie de mult curaj să îți expui sufletul într-o carte, să lansezi așa o invitație lumii în intimitatea simțirilor tale. Merită să o faci pentru a descoperi că poveștile tale sunt linia de salvare nu numai pentru tine, ci și pentru cei din jur...

Cartea o găsiți de cumpărat aici, iar despre Adela mai multe pe blogul personal.

Întunericul la el acasă…

Umblă vorba…

Umblă vorba în sat cum că o fi și-o păți … (satul spiritual, împănat și el, în mod tradițional cu atotștiutorii preocupați mai mult de ograda vecinului și de ce îi poate lui/ei pielea, decât să se uite în oglindă mai cu atenție)… Să revin, umblă vorba că aș fi demon întrupat. Depinde de zi, și în ce toane mă prinzi 🤣. Sincer, cred că am greșit undeva cu ceva dacă sunt percepută drept un simplu demon, ar trebui să mă prindă în forma mea maximă când sunt mama lor a tuturor luați în gașcă sau separat.

E ușor să aplici etichete, atunci când nivelul tău de înțelegere se rezumă la ele și nimic mai mult… Mie îmi plac tare mult spiritele luminoase, adevărații îngeri pe pământ care n-ar omorî o muscă. Sigur, fără a lua în considerare faptul că lumina unui înger ar arde orice materie în care ar vrea să se întrupeze, și că la întrupare coboară lumina umbră a îngerului, care, cum să vă explic, e tot un fel de întuneric, dacă l-ai lua la bani mărunți. Iar îngerii din întuneric sunt îngeri căzuți, indiferent de motivul căderii lor. Mă opresc aici cu argumentația, că oricum, câinii latră, caravana trece, iar cu credințele orbești nu te pui, mama dracilor să fii…

Orbirea spirituală poate fi cauzată atât de un întuneric prea dens, dar și de o lumină prea puternică. Ochiul spiritual poate fi deschis de ambele, dar ceea ce vede e în esență tradus prin prisma cunoașterii existente la nivel de spirit. Îngerii cunoașterii au fost în al doilea val al căderii, și au căzut din iubire și… lipsa răbdării. Potențialul cunoașterii absolute se află în întunericul primordial, acolo unde divinitatea nu s-a dezvăluit încă, nici ea nu se cunoaște pe deplin, unde dacă faci lumină, se reduce raza de acțiune și capacitatea de manifestare.

Coloana de lumină și cercul ei de întuneric

Lumina prea puternică nu numai că te poate orbi, dar te și îmbată, de aceea își dezvoltă unii dependență de extazul mistic, sau de starea iluminării. Problema e că odată aflat acolo, nu mai simți nevoia de a face nimic altceva, iar imediat ce ai trecut de, reproducerea și/sau translația ei este o palidă imitație lipsită de acuratețe.

Așa cum cei din întuneric au nevoie de o sursă de lumină, și cei din lumină au nevoie să se încarce cu întuneric pentru a fi funcționali. Fiecare după posibilități. Echilibrul dintre cele două este unul precar, indiferent de care parte ai fi, plus că e plin de pericole legate de percepția celorlalți și de cât de tare îi poți deranja, plus cât de mult balans poate duce corpul fizic.

Ne place sau nu, trăim într-un univers dual, polarizat, lumină vs întuneric, bine vs rău, pozitiv vs negativ etc. În jurul unei coloane de lumină va fi un cerc de întuneric, iar în orice gaură de întuneric se va trezi o luminiță să vrea să-l ilumineze.

Pentru tema articolului de față e mai puțin relevant dacă cercul de întuneric este în jurul unei coloane de lumină naturală sau a unui locaș sfânt, sau ambele împreună. Calitatea ambelor se vede în contrastul dintre ele.

O apariție neașteptată

Eram în drum spre Dognecea, despre care am povestit aici experiența, și am reușit cu chiu cu vai să găsim drumul prin Bocșa printre palatele conaționalilor noștri, iar spre ieșirea din Ocna de Fier, într-o curbă am dat de casa din imaginea de prezentare a articolului, și nu am putut să nu oprim să o fotografiem din toate unghiurile, aveți câteva prim planuri mai jos pentru a vă face o idee…

Imaginile spun propria lor poveste (sau povești) și vă las să le citiți singuri și să vă minunați. Eu nu pot decât să spun că e cu siguranță casa cuiva, nu o pensiune sau altceva, în ciuda aparențelor. Și lăsând deoparte subiectele sculpturilor și ce reprezintă ele, e clar că munca necesară construirii unui astfel de ansamblu este titanică, talentul artistic neîndoielnic, individual, fiecare sculptură ar provoca un impact mult mai profund, așa este puțin prea mult, iar când realizezi că este locuința cuiva… Uau!

Pentru mine personal, în afara senzației acute de dejavu (poate am mai trecut pe acolo, poate am trecut pe lângă ceva asemănător în alt loc, sau poate cine știe ce altceva, nimic nu e exclus), recunosc că m-au încercat simultan dorința de a-l cunoaște pe proprietar și autor, eventual sperând să-l pot convinge să ne invite la o cafea să admirăm și interiorul, dar vai, deși am dat târcoale vreo 10-15 minute, nimic și nimeni nu a trădat vreo urmă de mișcare, dar și o vagă invidie? admirație? că omul a dat dovadă de puterea de a construi cuibul perfect pentru el, chiar și unul alcătuit din anticeruri. Și scos umbra la vedere, în văzul tuturor, iar cel mai interesant mi s-a părut faptul că drugul la poartă era așezat spre exterior, nu pentru a împiedica intrarea, ci ieșirea. Asta înseamnă să fii conștient!

Târgurile ezoterice

Socoteala de acasă și cea din târg…

Înainte de era tehnologiei și a informației, pe vremea când era bunica fată mare, târgurile erau la mare căutare datorită faptului că se numărau printre puținele ocazii unde puteai avea acces la diferite mărfuri și servicii și face schimb de informații mai mult sau mai puțin utile. Altfel era greu să găsești ce ai nevoie, iar pentru asta făceai un efort și străbăteai, uneori cu zilele, drumul până în locul târgului.

Aveai, prin urmare, trei motive să mergi la târg: să vinzi sau să cumperi ceva, și să faci schimb de informații. Mai erau, desigur, și curioșii care se nimereau pe acolo, plus cei care veneau la șterpelit sau la îmbârligat lumea. Lumea, care putea să fie mai mult sau mai puțin atentă la ce cumpără, de la cine, cât de mare îi este cu adevărat nevoia, și așa mai departe…

În vânzări competiția este acerbă, doar nu o să lași pe careva să îți strice vadul pentru că are un produs mai arătos, a călătorit mai puțin cu el, a fost mai atent la detalii. Dai un ban, dar stai în față, doar sunt puțini dispuși să cerceteze cotloanele pentru comori ascunse, căci nu au răbdarea sau perseverența pentru asta. Mulți sunt atenți cel mult la chilipiruri, și nici nu realizează riscurile lor, cele legate de calitate, de adevărata necesitate, de … Și nici nu vreau să intru în discuția legată de organizarea propriu zisă (logistică, publicitate, amplasament, amenajare…)

La târg nu mergi doar să te uiți, sigur la ceva îți va rămâne sufletul, sau banii la altcineva, iar asta nu se întâmplă doar la târg, nici cu magazinele nu mi-e rușine, de câte ori v-ați dus după pâine și ați plecat cu căruciorul plin ochi. Și nu e totul datorat tehnicilor de vânzări, credeți-mă, că am avut parte de instruire aplicată în așa ceva, iar tehnicile funcționează până la un punct… Iar rezistența nu face decât să ajungi acasă rupt de obosit după o simplă plimbare în magazin, cu dureri de cap, greață, și doar nu ai dat cu sapa nu ai interacționat în mod specific cu nimeni…

Ezotericul, de la agonie la extaz și înapoi la agonie

Târgurile ezoterice nu sunt diferite de tot ce am prezentat mai sus, or fi ele ezoterice, dar tot târguri rămân în esență, și implică aceleași reguli. Cu diferența că în cazul acestora, poți fi sigur că minim 90% din cei implicați au cunoaștere și putere cât să facă din experiența interacțiunii și implicării cu un astfel de târg, una plină de senzații tari. Pentru cei suficient de curajoși (sau inconștienți - sau ambele) să îi treacă pragul, descoperă că fie nu mai vor să treacă pragul vreodată, fie se îmbolnăvesc de o fascinație macabră vizavi de senzațiile tari menționate și sunt precum drogații doritori de încă o doză de adrenalină.

Lăsându-i deoparte pe cei care au o tarabă și nu au habar ce vând (precum o doamnă care vindea cristale și a încercat să îmi vândă un cuarț sagenitic drept jad nefrit), pe cei care vând haine, sau pe cei care vând produse cosmetice cu eticheta originală în limba rusă (am fost tare dezamăgită de lipsa standului lor la ultimul târg - de ce să mint, mai repede boicotez stațiile peco cu acționariat austriac de la care alimentam până acum decât să renunț la produsele rusești cu plante care au supraviețuit Cernobîlului, dar așa sunt eu, ciudată), restul celor care se află acolo au și interese ascunse, uneori atât de ascunse că nici posesorii lor nu știu de ele, uneori nici nu sunt ale lor mai precis.

Sigur, la un ezoteric nu vin numai cei cu intenții pure (și amintiți-vă de vorba care spune că e plin iadul de drumuri pavate cu intenții bune), vin și cei care știu că un astfel de târg va atrage oameni cu potențiale ne-exploatate, cu daruri și haruri de care nici măcar nu sunt conștienți, cu ghizi și cunoaștere și drepturi divine apetisante. Aici se dă bătălia, pe suflet. Când treci pe lângă o tarabă, stai și asculți câte un om, și treci mai departe ușurat de toate cele… La fel de ușor poți pleca cu entitățile curățate de pe cei care au trecut pe acolo înaintea ta, că nu toți au turme de porci la dispoziție…

Deși eu admir mult tehnologia, și sunt un mare fan al utilizării ei, cred că ea prezintă cel mai mare risc, tocmai pentru că ea facilitează săritul peste niște etape ale înțelegerii, și îți permite să eviți procesele intermediare. Intenția celui care a pus bazele tehnologiei este mai importantă decât tehnologia însăși, căci omul de ți-o prezintă poate fi de bună credință. Aș vrea să subliniez că terapiile minune care iau durerea cu mâna (mai ales din cele acute) trebuie privite cu un gram de discernământ.

Durerile acute sunt karmice, ele au entități ce stau de pază, cine te scapă de durere, îți trage de acolo entitatea, și ar fi bine să te întrebi ce se întâmplă cu ea, dacă nu ajunge într-un porc în pustiu. Cel care a folosit tehnologia pe tine înțelege cauza acestei dureri acute, și te poate ajuta și pe tine să o înțelegi și să accepți, eventual să o îndrepți? Dacă răspunsul este ”nu știu” la oricare din aceste întrebări și/sau nu îmi pasă, vă dau o veste tristă, roata karmică nu s-a oprit ci și-a accelerat viteza, pentru că acum sunteți complici în infracțiunea de a merge contra curentului curgerii naturale a universului.

De ce aș?…

Dacă lucrurile stau așa, de ce aș mai merge la un astfel de târg? Doar n-am băut gaz, sau mirosit vreun brăduț verde cânepă să vreau să mă leg la cap când nu mă doare… Mai ales dacă nu ți-ai făcut din asta o meserie, și nici n-ai nevoie să vinzi produsele respective, sau pe tine ca terapeut, ca autor, ca și cunoaștere, ca și profesor, și nu ai o pasiune de întreținut?

Este un test - de rezistență, de discernământ, de compasiune, de maturitate. Nu te pune nimeni să intri într-un cuib de vipere, dar dacă te hotărăști să o faci, reușești fără ca ele să te simtă și să își concentreze atenția asupra ta? Sau dacă sunt fixate pe tine, le poți hipnotiza să se comporte exemplar? Măcar îți vei testa imunitatea la veninul lor…

În ciuda celor prezentate și a faptului că sunt conștientă de ele, eu mă duc destul de floricică la ezoterice, cumva reușesc oricum să calc minim jumătate pe bătături și să scap basma curată chair dacă, sau poate tocmai de aceea, pentru că nici eu nu sunt ușă de biserică. Nu trimit lumină, că s-ar putea efectul să fie invers decât cel scontat, și nu mă rog să îmi fie bine, că din prea bine nu crești, nici nu înveți. Nu îmi fac protecție din același motiv, exceptând situațiile când se sare calul, iar când se întâmplă asta e Jihadul, Apocalipsa, Armageddon, trei în unul.

Altfel, sunt fată drăguță, și mă dau la o parte și las lumea să-și trăiască karma, drama și să-și joace Jocul cum știe și poate mai bine.

Făuritorii de clopote

“Nu gândi că o să creezi artă. Doar fă-o. Lasă-i pe ceilalți să decidă dacă e bună sau rea, dacă o iubesc sau o urăsc. Și până se hotărăsc ei, creează și mai multă artă.” - Andy Warhol

În luna lui Cuptor - perechea lunii februarie care în tradiția populară se numește făurar, am cunoscut un Făurar, George Botoran de la Turbonef, Râmnicu Vâlcea. Mă strădui de ceva vreme să scriu a doua carte pe care editorul meu, Vlad T Popescu de la Meditative arts o așteaptă cu nerăbdare, despre bolurile cântătoare, sau clopote așezate/întoarse, cunoscute în mod eronat drept tibetane, dar asta e o altă poveste despre care o să citiți în carte (sic). Atunci când scriu, îmi place să prezint perspectiva personală, experiența proprie, iar așa ceva nu se câștigă decât, ați ghicit, mergând și făcând.

Deși am primit o invitație de a vizita India de la furnizorul meu de clopote din București, anume HIRCUS, am refuzat-o politicos, pentru că India, Nepalul mi se par departe și ar reprezenta o gaură în buget prea mare, nu neapărat călătoria până acolo, ci ce aș găsi de cumpărat la fața locului. Mai mult, oricât de mult aș aprecia bolurile cântătoare, povestea lor este una fabricată meșteșugit care nu îmi captează interesul. Mi se pare mai important să revenim cu atenția asupra a ceea ce avem și noi aici, dar le-am neglijat: menirea, puterea în duh, disponibilitatea de a merge mai departe, de a ne adapta la realitatea locului…

Până nu ne veți da înapoi clopotele, vom plânge ca orbul care și-a pierdut toiagul …

Gargantua și Pantagruel

Ce meserie frumoasă, să făurești clopote de biserică, instrumente menite să reprezinte vocea lui Dumnezeu care cheamă omul la rugăciune, introspecție, îi atrage atenția de la cele lumești la cele cerești.

În România eu știu două firme producătoare de clopote, una la Baia Mare - Blotor, și una, cum altfel, în orașul meu natal, Râmnicu Vâlcea. Cum la Baia Mare se ajunge mai greu, mi-am satisfăcut curiozitatea lângă casă, vizitând Turbonef și stând la taclale cu George. Să vă explic de ce: am niște prieteni care au în familie un preot, și când a comandat clopotul bisericii a adăugat la comandă și realizarea unor clopoței din același material și pentru nepoței. Nu pot să vă exprim ce minunăție este fiecare clopoțel, niciun alt clopot pe care l-am testat, adus din meleagurile exotice ale Asiei, nu mi-a ridicat părul pe mine nici măcar la înclinare sfert de unghi drept. Am vrut și eu, dar n-am biserică să înzestrez. Încă. Ufff.

În schimb, odată încheiat turul clopotelor bisericești prezente în expoziție, George m-a invitat să văd programul cu care ei reglează frecvențele, iar pe birou, alături de PC, se afla un clopot de mână interesant. Pe care el mi-a mărturisit că l-a construit din nostalgie, din pasiune, având menirea de a reaminti momentele școlii când un elev plimba un clopoțel pe holuri pentru a chema la pauză sau la relaxare. Normal că i-am testat sunetul și, surpriză: frecvența sa e suficient de înaltă cât să tindă spre ultra gama, cea care invită la cristalizarea ideilor, la antrenarea minții să învețe, iar nota sa F (centrul inimii) era menită să implice sufletul în procesul de învățare.

Evident că l-am convins să se despartă de el, și l-am adoptat la mine acasă, nu de alta, dar uneori vecinii cer să fie treziți la realitate.

Îmi pot controla destinul, dar nu și soarta. Destinul înseamnă că există oportunități de a vira la dreapta sau la stânga, dar soarta este o stradă cu sens unic. Cred că toți avem de ales dacă ne îndeplinim destinul, dar soarta noastră este pecetluită.

Paulo Coelho

Când destinul se împlinește

Poate unii când evaluează pe cineva se raportează la studii, diplome, recomandări sus-puse, ei bine eu una mă uit pe mandala zilei de naștere să știu cine e, și de acolo mă conving că percepția mea e corectă așa că l-am luat un pic la analiză pe text (mandală adică), și mi-am primit confirmarea.

Centrul mov (9) spune că e născut maestru ascendent, are prin urmare cea mai bună relație cu ghizii spirituali, una directă, nemijlocită nici măcar de înțelegerea lor ca și ghidare și relaționare separată de cine e el ca spirit. Nativ și natural va face acele lucruri pentru care alții trebuie să învețe, să muncească, să caute.

Ce îmi spune mie însă că el se află pe calea împlinirii misiunii sale personale este gruparea dintre cele două culori albastru și galben (2 și 4) aflate pe coloana verticală dinspre centru, reprezentând arta de a construi puntea dintre Cer (Dumnezeul ca și percepție religioasă) și materializarea sa în materie, pe Pământ, în acțiune. Sigur, respectând manualul de instrucțiuni, aducând și adunând cunoașterea practică din fragedă pruncie, din familie, de la generațiile anterioare.

Talentul e o "meserie" cu care te naşti, nu una pe care ai de gând s-o înveţi.

Tudor Mușatescu

Sunt mulți cei care cred că maeștrii de odinioară sunt făurarii de inspirație divină a căror trecere o să o deplângem mereu având regretul că nu ne vom mai întâlni să putem beneficia de talentul lor creativ, astfel ne antrenăm într-o continuă alergare după vestigiile lăsate în urma lor. Puțini sunt cei care sesizează cum se învârte roata destinului și a timpului, cum Universul evoluează, iar talentul revine pe firmament pentru a se adapta la noile tendințe, la modul cum spiritele au evoluat și ele, la locul în care se află. Nimeni nu e profet în satul lui și la vremea lui.

Cunoașterea ajunge, sub o formă sau alta să se manifeste, din nou, și din nou, talentul nu sare nicio generație, fiecare generație fiind însă responsabilă să îl cultive, să îl recunoască, să îl exploateze.

Când afli un astfel de talent, fă-l cunoscut, profită, bucură-te, nu aștepta regretul generațiilor viitoare.

Artele marțiale în calea spirituală

Am luat pe câțiva prin surprindere cu alegerea artelor marțiale că următoarea rută pe calea spirituală. Am rătăcit pe multe căi, slavă Domnului că nu m-am pierdut de tot, asta fiindcă busola mea interioară mă întoarce din drum, dacă drumul nu mă duce unde am de ajuns. Se spune că te naști în locul în care ai de învățat ceva nou sau reamintit ceva vechi, pe acest pământ nou a fost ateismul comunismului cu care mi-am început viața, ceea ce mi-a deschis calea contemplației naturii, poveștilor mitologice, căci atunci când se închide informația, se deschide imaginația... Am crescut iubind liniștea nopții, răcoarea ploii, bătaia vântului, arsura focului de vară, gheața de pe geam iarna... Aici Zamolxe mi-a fost Învățător și ghid, și Lumea zeilor olimpieni, școala zeilor.

Astfel că spiritul meu nu e unul de luptător, ci de magician, talentul nativ e unul de vindecător, și ce ar putea căuta un astfel de spirit să învețe lupta corp la corp, să lupte cu furie, cu agresivitate, cu forță? Recunosc că nu am gândit-o prea mult când mi-a venit ideea, știu doar că era o idee sâcâitoare de mult, undeva în subconștient de ani și ani, "trebuie să faci arte marțiale ca lumea". Nu mă prindeam eu ce înseamnă "ca lumea" pentru că unde m-am dus să fac, părea destul de "ca lumea". Am încadrat-o în zona "pitici pe creier" și am lăsat-o așa... Se spune că abia când găsești ce cauți realizezi că e exact ceea ce căutai.

Am realizat că de-a lungul timpului cele două tipuri de spirite au colaborat de voie, de nevoie, fiecare neînțelegând calea celuilalt, acceptând-o cel mult ca un rău necesar... Ei bine, a venit momentul că vindecatorii să învețe să lupte, iar luptătorii să învețe magia vindecării... Pentru că și vindecatorii au demonii lor de înfruntat, și nu întotdeauna funcționează calea luptătorului pașnic, să învețe să-și depășească fricile, să-și dezvolte spiritul de luptător interior, căci acolo se dau cele mai importante bătălii. Iar, luptătorii, ei, au nevoie să învețe să-și vindece rănile primite în luptă, să descopere frumusețea și bogăția magiei, să se bucure de frumusețea magică a lumii la sfârșitul luptei.

Începuturile spiritualității mele s-a bazat pe școala zamolxiană, și pentru cine a auzit de cel care a scris câteva cărți inspirate de Zamolxe, Remer Ra, știu că ea se bazează exclusiv pe dezvoltarea virtuților pacifiste și vindecătoare... Din păcate pentru Remer Ra, când una din întrupările lui Zamolxe a ajuns la el să îl treacă în următoarea etapă, a refuzat misiunea, iar aceasta a fost negociată de altcineva. Pentru că fricile și prejudecățile nu se rezolvă doar cu exerciții mentale și cultivarea ideilor, oricât de frumoase ar fi ele.

Ne spunea Remer că avem noroc acum cu noile vibrații că nu mai e nevoie să urmăm probele de foc din școală zamolxiana precum au fost ele predate de Zamolxe acum 2000 - 5000 de ani, și mi-ar plăcea să fiu 100 % de acord cu el, căci eu fiind mai leneșă de felul meu și cu o minte puternică, ar merge șnur, însă nu pot, pentru că sunt convinsă în interiorul meu, și practica a demonstrat-o, că testul practic viața tot te va obligă să îl dai, într-un fel sau altul. Să îți afli măsură exactă a curajului, a echilibrului interior și exterior, a rezistenței fizice și psihice și emoționale.

Înțelegerea mea e un pic diferită: îți educi spiritul, îți vindeci sufletul, și apoi le supui testului vieții, practic pe corpul fizic, în viață de zi cu zi, și atunci vezi exact cum stai. Sigur, orice tip de sport sau dans, dacă e lucrat spre nivel de performanță, îți va oferi un indiciu și îți va suplini necesarul de întărire al corpului fizic. Ce nu este conștientizat de multă lume, este faptul că artele marțiale reprezintă o cale de ascensiune, eșalonată clar și care antrenează toate corpurile și abilitățile necesare: corpul fizic prin exerciții repetate, spiritul prin antrenarea disciplinei, energetic prin cultivarea atenției la mediul înconjurător, spiritual prin stabilirea și conștientizarea locului unde te afli în Univers.

Într-un dojo se începe cu respectul, față de maestru, față de colegi și față de loc și primul lucru pe care îl pierzi este excesul de ego care se deteriorează rapid în față realității dure: rezistență ta abia dacă ține un minut, echilibrul nu face nici 10 secunde fără să țopăi bătând frenetic din aripi, coordonarea și atenția sunt povești care încă nu au prins firul narațiunii, rapiditatea de răspuns e uitată pe altă planetă, în altă dimensiune...

E o poveste cum că Buddha a fost întrebat:"Ce ai câștigat prin meditație?" El a răspuns: "Nimic.Totuși lasă-mă să îți spun ce am pierdut: furie, anxietate, depresie, insecuritate, frică de bătrânețe și moarte." Din artele marțiale, care, într-un fel, sunt o meditație în mișcare, pierzi cam aceleași lucruri, însă și câștigi: echilibru, stabilitate, coordonare, atenție, rezistență, stimă de sine, viteză de reacție și multe altele, căci Sifu nu e numai un antrenor sportiv, e un antrenor de viață. Iar eu am avut noroc de Sensei/Sifu excepționali de bine antrenați în lupta vieții.

Cum spuneam mai sus, când Remer Ra a refuzat misiunea, altcineva mai curajos a negociat-o și a riscat marginea abisului pentru saltul care te propagă dincolo de el. Așa am ajuns la DAO, târâtă, împinsă și fără alte alternative. Asumarea misiunii altcuiva vine la pachet cu un mix de karmă pentru care spiritul este mai mult sau mai puțin pregătit, iar eu sunt o elevă dificilă în orice plan existențial. Un elev care are deja clarcunoaștere dincolo de sfera întrupărilor pământești și a unui ciclu planetar este greu de îndrumat și mai ales susținut în alegerile pe care (nu) le face. Îl/O poți ajuta să se ajute singur(ă), și cam atât. Și să te rogi să și vrea să o facă…

Astfel că răspunsul la întrebarea lui DAO ”-Cu ce te pot ajuta?” ”- Aș vrea să practic artele marțiale” pot spune că l-a surprins cât să întrebe și de ce, însă motivația mea l-a convins ”-Am nevoie să învăț disciplina”. Așa am ajuns la Gabi Oroviceanu, într-o grupă de doamne fugite de la cratiță, nu neapărat cu vise de transformare în amazoane, nici măcar țeluri mondene de transformare în fotomodele pierzând un număr indefinit de kilograme. De fapt și aici am reușit să-mi surprind îndrumătorul cu aspirațiile (pretențiile) mele.

Normal că m-a întrebat ce îmi propun, să slăbesc, să mă apăr în caz de nevoie, să… ”Doamne ferește”, am răspuns, ”eu am nevoie să-mi antrenez fundul”. Gabi a făcut ochii ca la melc, și aceeași întrebare ”De ce?” i-a scăpat involuntar. Răspunsul meu ”pentru că în cazul meu funcționează zicala fiecare șut în fund e un pas înainte, și am impresia că mă așteaptă un drum lung înaintea mea, și am nevoie de antrenament în privința asta” poate părea o simplă glumă, însă Gabi a zâmbit și m-a luat în serios, iar primele luni statul pe scaun și dormitul pe spate au fost o provocare. A meritat însă, acum poți pune o bombă sub fundul meu, și fundul #rezistă.

Trei ani de antrenamente de 2-3 ori pe săptămână, cantonamente odată sau de două ori pe an au făcut minuni pentru spiritul meu, din multe puncte de vedere, unele pe care nici acum nu le conștientizez pe deplin. Între noi fie vorba, la început aveam în paralel și cursuri de masaj, și pot spune că aveam parte de mai multă vindecare la sală (atât terapie pentru mine cât și alții) și mai multă bătaie la masaj. Plus că boxul mi-a antrenat rezistența brațelor pentru masaj, și capacitatea de a masa cu întuneric, o să povestesc altădată avantajele unui astfel de procedeu. Suficient cât să-l facă pe Gabi la un moment dat să facă aluzie la campionatul de MMA care începea uitându-se lung la mine. L-am întrebat ”Campionatele astea nu au termen de expirare?” Mi-a răspuns ”Da, 36 de ani”. ”Oh, îmi pare rău atunci am expirat de 2 ani!”

Calea spirituală este ca orice alt drum, are partea ei de gropi si de ocolișuri. O călătorie sigură necesită o calitate arareori pomenită, dar esențială în lumea de astăzi: discernământul. Cum integrăm noi pe deplin practica noastră în viața de zi cu zi? Care este cel mai bun mod de a lucra cu ego-ul sau cu umbra?

În Cască bine ochii, Mariana Caplan susține că avem nevoie să ne cultivăm o judecată limpede și capacitatea de a discerne, ce ne pot ajuta să trăim viața spirituală cu inteligență, claritate și autenticitate. Este oare iluminarea mai puțin o poveste despre extaz și mai mult o poveste de demontare a iluziilor?

Deși căile prezentate în carte nu includ artele marțiale, cred că o simplă scăpare, nici nu cred că și-a propus ca enumerarea să fie exhaustivă; principiile rămân aceleași indiferent de cale: cultivarea discernământului în alegerea îndrumătorilor care îți vor modela spiritul este cu atât mai importantă cu cât drumul este mai anevoios și antrenamentul în luptă nu ar trebui să lipsească, nu uitați că Dumnezeu a creat Îngerul luptei, Mihail, înainte de a avea loc lupta în cer și l-a antrenat să câștige.

Am râs, am plâns, mi-a stat mintea în loc, am atins starea de echilibru pe toate corpurile, asta au făcut artele marțiale pentru mine, mai mult decât m-aș fi așteptat vreodată să obțin dintr-o practică, mai mult decât orice însă mi-a cultivat curajul și determinarea în fața provocărilor de orice fel.

Curaj

〰️

Rezistență

〰️

Disciplină

〰️

Curaj 〰️ Rezistență 〰️ Disciplină 〰️

Cum să fii stăpân(it) de câine

Primul pas: pornește de la o imagine greșită despre ce îți dorești

Știți poveștile alea: sunt nefericit(ă) singur(ă), hai să-mi fac o relație, relația nu merge, hai să facem un copil, copilul ne face probleme, hai să-i luăm un câine…? Așa apar dezastrele, de la premise greșite. Nefericirea din singurătate se va transfera și în cuplu, relația nu se repară introducând un alt factor de stres, doar o relație care funcționează bine poate fi upgradată să mai includă încă pe cineva. Nu îți iei câine ca să suplinești lipsa unui eventual partener, sau pentru că ți-e dor de alți câini pe care i-ai avut (înlocuire), sau pentru că te-ai plictisit și par distractivi oamenii ăia care se plimbă și se joacă în parc cu niște câini super simpatici.

S-ar putea ca experiența mângâierii și jocului cu un câine străin să fie suficientă, și să nu fiți cu adevărat pregătiți pentru asumarea unei experiențe cu drepturi depline, nu de alta, dar am zis mereu că odată cu drepturile vin și obligațiile/responsabilitățile.

Un câine va fi o altă ființă cu temperament propriu, personalitate, și uneori diferite de ce ne așteptăm noi, și va reprezenta o limitare a libertății personale, plus o responsabilitate imensă (hrănit, plimbat, strâns după el, educat). Și asta și când plouă, și când ești în concediu, și când ești bolnav, obosit sau supărat, fără chef. Și când plouă torențial, sau bate vântul de te ia pe sus, și prin noroaie, sau zăpadă până la genunchi. Ca și cum ați avea timp de mulți ani un copil de vârsta 1-3 ani. Cam pe acolo se situează experiența. Sunt și multe avantaje, dar despre ele, după ce te-ai convins că faci față dezavantajelor.

Pasul doi: alegi până culegi

După cum spuneam, alegerea câinelui dintr-o rasă pentru că ai mai avut din aceeași rasă e o capcană, vor fi elemente în comun, însă între doi câini din aceeași rasă pot fi diferențe de la cer la pământ. Iarăși, alegerea unui câine pentru că: uite ce pufos și drăgălaș e, sau ce impunător o să arăt lângă 80 de kile de mușchi, chiar dacă pe tine te suflă vântul și la propriu și la figurat, nu e o premisă corectă politic, pentru că unii mici sunt drăgălași numai în aparență, iar cei mari vor face ca lumea să se uite chiorâș la tine (că nu are botniță, zgardă de forță, eventual vei fi îndemnat mai mult sau mai puțin politicos să îl ții în cușcă acasă).

Dacă ești la primul câine, în niciun caz nu lua din canisă pe cel mai zvăpăiat/agitat/dominant. Dacă totuși o faci, înseamnă că ai ca lecție de viață să înveți să fii șef de haită, și că te plictisești acasă, că nu ai pe ce arunca banii, pierde timpul și găsi motiv de ceartă cu familia, rudele și prietenii. Dacă nu reușești să te impui ca șef de haită în familie sau societate, în niciun caz nu îți va ieși cu cel mai coios din turmă. Și chiar dacă ai mai avut câini înainte, e o greșeală să crezi că aceeași rasă îți va asigura același temperament (a se înțelege același comportament).

P.S. Dacă încă nu ați ales deja greșit (așa ca mine) mai aveți o șansă de a vă documenta. Aici și aici sunt 2 pagini (din păcate doar în limba engleză) unde vă puteți face o idee ce rasă vi se potrivește. Oricum, tot cel care vă intră precum spinul în suflet o să fie ales.

Pasul trei: cine este șeful?

Nu te impui din start ca și șef de haită. Deși câinii nu sunt pisici, cu aspirații de a fi serviți de sclavi pe plantație, ei au nativ instinctul de a se poziționa într-o ierarhie. Dacă aveți ocazia, urmăriți modul în care o cățea își educă puii, și învățați de la ea, urmându-i exemplul în continuarea tratamentului vostru față de puiul buclucaș. Poziția de șef de haită este una care se câștigă, nu se moștenește, și e legată nu de ceea ce faci, ci de cum o faci, atitudinea de părinte binevoitor nu funcționează decât cu o punere la punct ocazională, iar cea de părinte autoritar îți asigură tendințe de răzvrătire dese care duc la o escaladare a pedepselor. Câinii, mai mult decât oamenii, simt cel mai bine frica, ezitarea și vor exploata fiecare slăbiciune, pentru că asta le asigură supraviețuirea ca specie.

Șeful de haită este primul care manâncă, primul care latră la gard, cel care nu-și pleacă privirea, cel care dă comanda de atac, sau face pasul de împrietenire și acceptare. Dacă îți lași câinele să mănânce înaintea ta, să iasă pe ușă/poartă, stradă înaintea ta, el e șeful, el hotărăște cine e prieten sau dușman, unde se merge, cât se stă, și tot așa. Sunt și semne mai subtile: sare pe tine, se înghesuie și se freacă să-și lase mirosul pe tine (marcare de teritoriu), te calcă mai mult sau mai puțin discret pe picior, se uită galeș câteva secunde, sau nu te bagă în seamă când îi strigi… Și mormăitul ăla din gâtlej când le ceri ceva ce nu le convine, până la mârâit de-a dreptul, sau, maximul de ofensă când se repede să te și capseze/muște. Toate cele enumerate trebuie înăbușite în fașă, pentru că de la călcatul discret pe picior la capsat mâna care-l hrănește poate fi și o distanță de maxim 2 zile…

Pasul patru: bagă la greu răsfăț

Acum e vorba de cei care au doar copii, sau nu au copii, sau copiii sunt mari, la casa lor, ei vor înțelege unde bat și se vor recunoaște în personajul care sparge pușculița să cumpere trusoul la ”copil”. Adică un număr indefinit de mingi, mingiuțe și jucării, care dacă ai norocul (în cazul meu ghinionul) să își dorească să le folosească vor trebui înlocuite rapid (la mine cel mai rapid a distrus o minge in 90 de secunde, iar un plastic mai tare a rezistat chiar si 1 oră și jumătate până a fost făcut bucățele de nerecunoscut față de original), pernă de dormit/coteț, sau și una și alta, castroane, lese, botnițe, huse de mașină plus centură specială, mâncare și recompense variate, fluier, clicker, zgardă cu lumini (dacă e negru și ieși noaptea cu el la plimbare fără zgardă), vaccinuri, sterilizare, pieptene, șampon, aparat de tuns etc.

Aș vrea să spun că am epuizat lista, dar nu, astea sunt esențialele, da?!? Și fiind vorba de puiul vostru, evident că doarme cu voi în pat, eventual cu gâtul vostru pernă, chiar dacă el e ciobănesc de oi. Așa te asiguri că sărmanul câine se va atașa de tine în asemenea hal că nici la baie nu poți merge fără ca el să te păzească, sau va dresa un bărbat să meargă la baie precum femeile de frică (atenție la musafiri)…

Pasul cinci: oferă semnale inconsecvente

Prima lecție în relația cu un câine este ”Ceea ce spui este irelevant”. Deși mie îmi place să cred că mă înțeleg din cuvinte cu patrupedul meu, și cu câinii în general, această impresie este falsă. Având un câine luat de la un fost stăpân ungur, nu am avut probleme legate de necesitatea de a învăța maghiara iar el asculta probabil după cum bătea vântul, mai mult datorită unor tendințe identificate drept misogine decât de comunicare, eu fiind femeie reprezentând un handicap major, mai mare decât faptul că eram româncă și el ungur. Tonul face muzica și atitudinea este cheia și mai ales, nu puteți ca acum să fiți amuzat de o prostie și în secunda doi să îl pedepsiți pentru ea. Acum doarme cu tine în pat, mâine la poartă că s-a tăvălit în … ceva care cu siguranță nu miroase a flori, iar baia e extraopțiune doar vara când se încinge de la alergatul mingii, și atunci răcorindu-se tot într-o baltă mocirloasă.

Pasul șase: recunoaște că ești depășit de situație

Dacă ai urmat toți pașii de mai sus, sau măcar jumătate din ei, o să te trezești încet-încet depășit de situație, cu nervii la pământ, pregătit să-l donezi pe micul monstruleț la primul adăpost, sau să-l abandonezi în brațele cui l-o vrea, dar ai o ultimă încercare de trecut. Și pentru că prostia se plătește (scump) dresajul profesionist este cam între 2500 și 3000 de lei concretizate în ședinte de 10-15 minute odată la câteva zile, și eventual niște ședințe de grup (unde ai șanse mai mari să înveți măcar din greșelile altora).

Sigur, la fel ca și cu copii, sfatul prietenilor mai mult sau mai puțin avizați (să-l bați, să-l ții nemâncat, legat în lanț, să-i dai pastile homeopate de calmare - astea au fost mai eficiente pe stăpână) este neprețuit și aproape inutil. Și aici există maculatura care ar trebui să te educe în creșterea câinelui perfect - am un raft plin de cărți cu dresaj canin atât în română, cât și în engleză. Îl știu toți iubitorii de câini pe Cesar Millan, însă eu am învățat multe de la o doamnă englezoaică Victoria Stilwell care are la rândul ei o emisiune TV și pe Youtube, precum și o carte ”It’s me or the dog” (traducere ”Ori eu, ori câinele” - sugestiv, nu?). Aici găsiți canalul. Eu m-am regăsit cam în toate situațiile prezentate acolo.

* Pas suplimentar de evitat

Dacă vă gândiți că e o idee bună să adoptați un câine de vârstă incertă mai mare de câteva luni să fiți pregătit pentru un bagaj traumatic care se poate dezvălui (sau nu) când vă e lumea mai dragă. Unele obiceiuri proaste deja încetățenite vor fi imposibil de reeducat (de exemplu, băutul din balta împuțită cu nămol, deși bolul de apă este impecabil de plin și curat, mâncat mortăciuni), dorința de a fi liber fără restricții care poate duce la săpat tuneluri demne de o aplicare ca muncitor la realizarea liniilor de metrou, și tot așa. Un astfel de câine va include în bagajul său emoțional cel puțin teama de abandon, nesiguranța privind hrana, sunetele puternice, va fi imprevizibil în relație cu oamenii și alte animale, și mai important va fi sensibil la energii. Așa că umbra voastră nelucrată/neconștientizată suficient va fi testată la maxim privind (auto)controlul pe care credeați că îl dețineți asupra ei.

Ultimul pas: cedează elegant

Uneori e necesar să treci peste ego și să recunoști deschis că nu faci față, și vezi cui reușești să pasezi pacostea de pe cap: părinților, vreunui amator neavizat, sau în cel mai rău caz, îl abandonezi sorții crude (ceea ce nu vei face dacă te numeri printre victimele pasului patru, că doar l-ai răsfățat în mod extrem pentru că-l iubești, nu-i așa, și te consolezi că, și dacă ai stricat bunătate de câine, totuși ai găsit o soluție mai bună pentru el - dar mai ales pentru tine). Până data viitoare, visezi deja la următorul… Unii devin dependenți de coșmaruri, nu pot dormi fără ele.

Și dacă totuși… Tips &Tricks

Probleme mari?!?… Soluții pe măsură

Pentru cei pentru care, la fel ca în cazul meu, acest articol vine tardiv, sau poate cei cărora le place să fie pregătiți pentru orice eventualitate, am și niște soluții de crize (a se înțelege pentru evitarea altor istericale neconstructive):

1. Știți piuitoarele alea enervante pe care copii le adora în a le folosi pentru a testa fiecare nerv al părinților, vecinilor și a oricărui alt nefericit picat în raza lor de acțiune? Care în cazul unui patruped rezistă în cel mai (ne)fericit caz maxim 30 de minute înainte de a-și da obștescul sfârșit? Păstrați mereu o rezervă asupra voastră intactă, sau măcar o înregistrare a sunetului pe telefon in lista de melodii preferate pentru acele momente epice când lumina ochilor voștri decide că “VINO” este opțional, stăpânul cantitate neglijabilă în marea schemă a universului canin și consideră că încăieratul altui câine, alergatul după prepelițe, căprioare, iepuri, adunatul turmei de mistreți sau pur si simplu vizite de curtoazie în curțile vecinilor mult mai demne de atenția lui. NU, subliniez NU sacrificați jucăria fără o soluție de rezervă! Am zis!

2. Știți gardurile alea înghimpate, întărit cu un strat de gard viu, plus împletitură de frânghii marinărești? Nu știți? Eu zic că puteți să le inventați voi, scotocind în resturile de diverse din magazie și curte pentru care românii sunt faimoși (vă amintiți numai faimosul sertar cu pungi) și să le găsiți utilitatea în situația în care v-ar fi indispensabile pentru salvarea lăstarilor de pomi, de viță de vie, cablului de frână al mașinii, sacilor de reciclabile etc… V-ați putea chiar construi propria cușcă Faraday de protecție împotriva energiei bestiei.

3. Ați vizitat vreodată casa întoarsă pe dos de la Polovragi? Dacă nu încă, ar fi cazul, să vă obișnuiți cu senzația, pentru că vă veți dori cu siguranță ca toate lucrurile, dar mai ales pantofarul cu încălțări să fie suspendat undeva în tavan, desigur de neatins chiar și pentru voi, dar în siguranță.

4. Dacă ați rămas în pană de idei în ce să vă formați pentru propria dezvoltare personală și usurarea vieții de zi cu zi neapărat aveți nevoie de cursuri de dicție și canto (pentru exersarea vocii în a țipa eficient și credibil), tehnici de comunicare în limbajul corporal (vezi pasul 5), antrenamente de sumo sau judo pentru când bestia trebuie imobilizată pentru îndepărtarea ciulinilor sau a spinilor (așa se evită condusul 40 de km sâmbătă noaptea la clinică pentru că 3 adulți de peste 70 kile nu au putut imobiliza un diavol tazmanian de 16 kile) - eu am făcut doar box și MMA, și nu s-au dovedit utile.

Să știți că nu am epuizat nici pașii greșiți și nici sfaturile binevoitoare și sunt deschisă la sugestii de orice fel în ambele direcții, și DA, cățelul din imaginea articolului este bestia din dotare, observați cum levitează împreună cu mingea care este rațiunea sa de a trăi.

Photo copertă @ Dan Marghescu

Oglinda de suflete

”Ochii sunt oglinda sufletului”

Nu știu cine a zis asta dar are dreptate.

Când vrei să cunoști pe cineva să te uiți în ochii lui. Acolo, dacă ești deschis și suficient de atent, ai să ”vezi” multe din interiorul acelei persoane Pe mine mă fascinează acest lucru. Am momente când sunt deranjată de faptul că unele persoane poartă ochelari de soare. Mai ales dacă sunt într-o conversație cu ele. Mi se pare că parcă îmi lipsește ceva din modul în care receptez eu mesajul de la ea. Parcă este o barieră. Și eu sunt una dintre persoanele ce obișnuiesc să poarte ochelari de soare. Uneori pentru că soarele este foarte puternic pentru mine, alteori doar că vreau să mă ascund. De ascuns sunt convinsă că vrem mulți dintre noi. Nu că ne-am dori neapărat să ne ascundem de cei din jurul nostru, ci mai degrabă de noi înșine...Parcă nu ne dorim sau nu suntem pregătiți să ne cunoaștem cu adevărat, sau ne este frică de ce am putea descoperi. Poate că am descoperi multe defecte, dar sunt convinsă că nu doar pe ele le vom descoperi. Vom descoperi și niște calități ce stima noastră de sine scăzută, ne împiedică să le acceptăm.

De ceva timp aveam în cap niște idei privind cum ni se oglindește sufletul fiecăruia dintre noi. Cum sufletul fiecăruia dintre noi este în strânsă legătură cu Sinele, cu Conștientul, Subconștientul dar și cu Supraconștientul. Pff... o mulțime de termeni și îmbârligată relație între ele, mi-am zis eu în primele dăți când am aflat și eu la rândul meu despre acestea. Între noi fie vorba încă mai gândesc așa...

Intră în grădina sufletului tău și Uită-te în oglindă! Observă ceea ce vezi.

Foto @ Vlad T Popescu

Uneori grădina va fi atât de tristă și neîngrijită încât te vei speria de ea. Toate supărările tale și scenariile negative din capul tău sunt ca niște buruieni în grădină. Va arătă ca după un bombardament.

Și totuși mergând prin ea, la un moment dat vei ajunge lângă un lac. Pentru că și el este neîngrijit, va arăta ca o mică băltoacă. Și te uiți în lac.

Vezi o oglindă acolo și privești.

De multe ori nu-ți convine ce se oglindește.

Chiar și când privești în oglinda acelei mici băltoace.

Vezi sufletul cum este și tot felul de variante ale tale însuți.

 Variantele acestea ies la suprafață din subconștient și atât de mult îți displac, încât îți închizi la propriu ochii pentru a evita să le privești. Parcă ai fi Meduza cu șerpișorii de pe capul său din legende, ce oricine o privea rămânea împietrit, chiar și ea însăși de era.

Chiar dacă îți închizi ochii sau te faci că nu vezi, ele tot acolo vor fi. Vor țipa la tine, și cu prima ocazie când ești neatent se vor manifesta. Și se vor manifesta cât mai furtunos, pentru că vor vrea să se revolte că le ții închise și nu vrei să le accepți, lovindu-te atât pe tine cât și pe cei din jurul tău.

Dacă stau și mă analizez, eu am atâtea variante de mine în interiorul meu...

Multitudine.

Zici că sunt Gheonoaia sau Scorpia din poveștile Fraților Grim, povești ce le citesc eu copiilor la grădiniță. Aia cu multe capete și prin urmare, o mulțime de personalități. Cu fiecare persoană și situație întâlnită în calea mea, iese la suprafață încă o Adela, uneori de care nici eu nu sunt conștientă de prezența sa. Sunt situații când ”Adela” are multe defecte dar și calități ce nu i le pot accepta. Și o ascund din nou pe ”acea Adela”. Poate chiar îți sună cunoscut ceea ce îți spun acum, pentru că probabil și ție ți s-a-ntâmplat.

 Tu ce faci atunci când apar părțile acelea din tine ce le ții ascunse?

De făcut ai putea face multe. Sau la fel de ușor este să nu faci nimic.

Foto @ Vlad T Popescu

Și făcutul de nimic este tot făcut de ceva.

De curând într-o discuție cu cineva, ca răspuns la faptul că i-am sugerat o temă de lucru pentru problema sa, mi-a răspuns că nu poate. Deja face ceva. E bolnav și nu mai poate face nimic altceva.

Interesantă perspectivă, nu? Mă amuz că și eu am avut momente când am gândit așa. Parcă mi-aș fi auzit propriile gânduri.

”Deși mă doare, am să fac nimic în legătură cu asta. Durerea este ceva cunoscut și m-am obișnuit așa. Cine aș fi fără ea?”

 Dar pentru că am filozofat destul, mă opresc aici doar pentru faptul că scopul meu a fost altul. Ne place, nu ne place, din când în când ne ducem în grădina aceea a nostră, personală. Aia de care îți vorbeam la început.

La tine în grădină cum este?

Dar în oglinda de mai sus?

Autor Adela Dușcă 

Karma personală, de la agonie la extaz

Școală, lecții și învățare la foc automat

V-ați întrupat pe Planeta Pământ, felicitări, ați câștigat o înscriere în câteva sesiuni de joc extrem, în care scapă cine poate, iar de câștigat nici nu poate fi vorba, decât puncte pentru următorul joc, următoarea planetă, sistem solar, galaxie, univers… Pământul este o școală, însă una de corecție, în care însă nu numai minorii au ocazia de a se reabilita, reeduca, poate chiar testa niște teorii interesante. Mai știi? Și dacă știi, poți fi sigur? Unii pot, deși nu ar trebui. Cert este că dacă te-ai întrupat aici, ai făcut-o cu un scop, mai mult sau mai puțin voluntar, și până nu îl atingi, nu poti pleca, vei intra în ciclul reîncarnărilor, și vei risca chiar și puncte de penalizare care să-ți prelungească șederea. Pe lângă lecțiile personale, pământul are și el pe ale lui, plus regulile jocului local, arbitrii de care trebuie să ții seama dacă vrei să devii un jucător serios, sau chiar campion. Unii se mulțumesc să stea pe banca de rezervă la nesfârșit, să se antreneze când și când, considerând că e de ajuns. Deși la nivel de Sine Superior nu există timp, el sesizează ratarea unor oportunități, pentru că urmărește atent investiția făcută și e interesat să o recupereze, eventual cu dividente. Cu cât ai ratat mai multe ocazii, cu atât mai mare va fi bubuiala menită să te trezească la realitatea unui destin pre-agreat. Mai sunt și excepții de la predestinat.

Primii pași în descifrarea destinului este identificarea ghizilor spirituali cu care aveți legături karmice (le sunteți datori), de misune personală (vă asistă și le deveniți datori asistență la rândul vostru), afinitate (aveți aceleași lecții karmice sau misiuni personale). Plaja de entități este una largă: îngeri, demoni, spirite ale naturii, maeștrii ascensionați, zei, extratereștri, etc.

Contracte la nivel de sine și de suflet înscrise în Carta vieții.

Sinele Superior este o entitate în sensul larg al cuvântului, de fapt, el este un spațiu atemporal, multidimensional, a cărui prezență și aparență se pot modifica in funcție de nivelul de conștiință al spiritului întrupat sau a celui care îl accesează. Uneori îl vezi ca realitate prezentă, alteori ca și potențial, uneori este o oglindă, alteori un instrument sau resursă. Accesarea lui, punctuală sau permanentă, îți oferă informații legate de cine ești, ce ai de învățat, la ce resurse ai acces, și ce ai de făcut în această viață. Vrei, nu vrei, viața pe pământ este una condiționată și are o bază contractuală pe care ți-ai asumat să o îndeplinești și împlinești. Ai contracte cu părinții, cu neamul în care te-ai născut, cu potențialii parteneri, cu colegii de muncă, chiar și cu unii trecători de pe stradă. Aceste contracte sunt înregistrate în Carta vieții, ale cărei capitole sunt interesant de răsfoit, dar nerecomandat de modificat, dacă nu ți-ai dezvoltat suficient acel instrument exteem de util, și de rar, numit discernământ. Contractele la nivel de sine pot părea o piedică, dar să nu cădeți în ispita anulării lor, de fapt aceste legături vă oferă oportunități ca împreună cu alte spirite să vă îndepliniți misiunea personală, să vă învățați lecțiile și dacă o faceți cu succes, primiți bonusuri. Orice anulare implică o înlocuire care înseamnă renegociere, iar condițiile pot fi sau nu mai favorabile decât cel inițial. Contractele de suflet sunt și mai importante: unele misiuni personale și lecții implică abilități și însușiri sau calități/defecte pe care nu le ai, așa că din sufletul la care ai dreptul la naștere pentru împlinirea destinului, se împrumută sau schimbă cu alt spirit, el are ocazia de a învăța lucruri noi, la fel și tu. Calitatea și cantitatea celor două suflete poate diferi, dar schimbul va rămâne unul echitabil când se trage linia.

Carta vieții poate fi accesată având drept ghid pe Isus. Mai sunt unii preoți care deschid evanghelia pentru a identifica lecțiile karmice curente, precum și unii îndrumători spirituali prin meditații sau constelații.

Discernământul, diferența dintre greșeală, păcat și act asumat

Spune un vechi proverb că a greși e omenește, dar a persista în greșeală e diabolic. Diferența dintre îngeri și demoni este că demonii au o impresie inversată despre adevăr și un ego care persistă în înțelegerea ușor greșită a situației, interpretarea creativă a detaliilor ignorând situația de ansamblu, clară și concisă. Greșeala este inevitabilă în procesul de învățare, fără ea nu ai cum să obții un termen de comparație, să afli toate consecințele unei acțiuni, să faci diferența între opțiuni. Important este să discerni partea greșită dintr-o acțiune, dintr-un mod de gândire și să tragi o concluzie pertinentă, utilă pentru alte acțiuni viitoare. Dacă nu ești mulțumit de rezultatele și consecințele unei acțiuni, înseamnă că undeva greșești. Bineînțeles, ar fi bine dacă ai realiza că repeți aceeași lecție și că de fapt, ceea ce nu ai schimba niciodată este modul în care te raportezi la ea. Se mai spune că e greșit să te culci cu nevasta altuia, dar că e păcat să ratezi ocazia. Unele ocazii apar pentru că le judeci, le respingi, le renegi și te condamni pe tine, sau pe alții pentru ele. E greu să accepți că în tine există potențialul unui adulter, al unui ucigaș, al unui mincinos, al unei curve, al unui hoț, și tot așa… E mai ușor să accepți lumina potențialului de înger, corect și frumos, decât al unui distrugător de lumi… Discernământul intervine în alegerile pe care le facem atunci când e necesar să greșim, în căutarea și găsirea căii celei mai potrivite, în asumarea consecințelor și acceptarea lor ca atare.

Cultivarea discernământului este esențială în orice fel de evoluție personală, iar cheia este acceptarea greșelilor, recunoașterea imperfecțiunilor și valorificarea lor privind potențialul de învățare și experimentare. Evitarea modului de gândire: poate că greșesc, dar ceilalți greșesc mai mult, viața, destinul, universul e nedrept, sunt o victimă nevinovată, o frunză în vânt. Discernământul vine cu asumarea că putem fi, face, simți si gândi orice, iar asta se reflectă în universul care ne înconjoară.

Karmă versus misiune personală

Cuvântul karmă are conotații negative: lecții, plăți, legături, nori de energie negativă, emoții neacceptate, etc. Pe de altă parte, misiunea personală are iz de nobilitate, corectitudine politică, morală, punerea în slujba celorlalți și tot așa… Bullshit, ar spune americanii, ca să împrumut un termen mai extravagant pentru a exprima un adevăr simplu, lucrul amestecat miroase a… bullshit. Și sunt amestecate, atât de amestecate, că nici nu ar trebui făcută o diferență, atât de interdependente sunt cele două. Misiunea personală reprezintă în primul rând ce ai de făcut pentru tine, care te ajută in dezvoltarea ta proprie, în exprimarea de sine și a sufletului dat de Dumnezeu și informat pentru a manifesta ce ai nevoie să… înveți, tu sau alții. Iată legătura cu karma unde era. Iar dacă din ce faci pentru tine beneficiază și alții, cu atât mai bine, se cheamă că e bonus. Misiunea personală vine cu un potențial energetic de consumat pentru a transforma un tip de energie în altul, folosind abilitățile de care dispui, sau învățând altele noi. Paradoxal, de cele mai multe ori, misiunea personală este un lucru simplu, ușor de realizat, însă de alții, niciodată de tine, ție îți e cel mai greu, și ai face orice altceva, găsind scuze de ce nu poți, sau nu vrei, sau pretinzând că nu știi, doar o fac alții, și mai bine, și mai de mult.

Karma personală are totuși un final - eliberarea, misiunea personală este o poveste fără de sfârșit, ce continuă în baza karmei de familie, de neam, pământească, universală, prin misiuni suplimentare personale sau de grup.

Arderea rapidă de karmă și eliberarea

Arderea rapidă de karmă e precum un foc de artificii: spectaculos, plin de lumină, împrăștiind scântei în toate direcțiile, și doamne ferește să pice vreo scânteie pe un teren uscat, că poate stârni un incendiu pe un întreg continent. E precum un carusel care te învârte precum un malaxor, storcându-te ca pe un fruct prea copt, căruia nu-i mai poti recupera decât sucul. Arderea rapidă are loc în două cazuri, când nuvte mai suportă pământul și când îți dă cu panică pentru că sesizezi că ești în întârziere cu misiunea personală, sau total în afara ei, iar asta o să te coste, confortul, liniștea, starea de fapt obișnuită. Începi să alergi după lumină și adevăr, să le cauți, să le cultivi, să le interiorizezi, și pentru o clipă, e minunat, interesant, exotic. Pentru că există și un morcov, momeala care să te motiveze să ascensionezi, extazul mistic. Odată trăit și experimentat, ți-l dorești cu tot dinadinsul și ești dispus să înduri pentru a ți-l asigura permanent. Însemnând să ascensionezi, să ieși din ciclul reîncarnărilor, să te eliberezi de karmă. Ca și muncă, nu e nici puțină, nici ușoară, dar poate fi rapidă. Însă cu cât e mai rapidă, cu atât e mai grea și mai multă, și vin toate odată și te pun în fund sau la pământ de abia te mai ridici. Odată încheiată, vine momentul eliberării, singurul în care, cu liber arbitru, alegi dacă pleci sau mai rămâi. Plecarea e simplă, frica de moarte nu mai e, căci vezi poarta și ce te așteaptă, iar pofta de viață e saturată. Decizia de a rămâne prezintă riscul unei noi căderi în păcat, căci acum pe amprenta karmei personale vine cea de neam, cu provocări mai mari. Dar și potențialul de câștig e pe măsură. Intri în liga mare, cea a campionilor, însă asta nu te scutește de eșecuri. Morcovul rămâne o amintire, iar tu te numeri printre cei care poartă poverile lumii.

Arderea rapidă se obține și prin ritualuri de rugăciune, trimis lumină, sau fiind în preajma unui maestru deja eliberat, accesându-i cunoașterea, energia, rezonând cu ideile sale. Momentul eliberării vine cu asumarea unei cunoașteri de sine complete și punerea ei în serviciul altora aflați pe aceeași cale, deși reprezintă și mai multă muncă și responsabilitate, este totuși mai simplu, pentru că ai mai trecut pe acolo, totul e să nu te plictisești.

2019 vs 2020 din perspectiva karmei personale

2019 a fost anul în care pământul nu a mai răbdat. Energiile îngropate de generații au răbufnit la suprafață și ne-au dereglat butoanele. Cine a învățat deja să înoate până în acest an a fost inspirat pentru că a putut supraviețui fără traume prea mari, găsind câte o barcă de salvare la momentul oportun. Cine nu, s-a scufundat, a dat de mocirlă, a obosit luptându-se cu valurile, a descoperit că barca avea gaură. 2019 a adus schimbarea cu forța, sub presiunea unei puteri mai mari decât orice ar putea fi suportat. Nu mai sunt bobârnace, sau palme ori șuturi în fund, ci biciuri, schingiuri. Toată mizeria ieșită la suprafață devine de nesuportat și trebuie asumată într-un fel responsabilitatea pentru ea, găsită o soluție eficientă. Acceptarea faptului că faci parte din orice proces și să pui osul la treabă. Slavă domnului că s-a încheiat, nu-i așa?!?

2020 abia s-a ițit, semne bune anul are și nu prea… Au zis mai mulți că e un an al relațiilor, al legăturilor, al asumării autorității. Nu am de gând să contrazic aceste afirmații, dar aș vrea să le nuanțez puțin. Să nu uităm că el vine totuși în continuarea lui 2019, iar energia neconsumată dintr-un an, trece în următorul, lecțiile se nuanțează și ele, dar esența lor rămâne aceeași, Așa că aveți grijă cum vă raportați la pământ sub toate aspectele, cum relaționați cu materia și cu întunericul, cum vă poziționați vis-à-vis de autoritate, sunteți capabili să urmați ordinele, sau să vă faceți urmați? Ce perspectivă aveți asupra vouă înșivă, este ea una corectă și reală? Nu uitați că relația cu voi înșivă se reflectă în relația cu ceilalți, cum vă înțelegeți pe voi și vă acceptați, așa veți fi înțeleși și acceptați. Nu vă comparați cu nimeni, nu ar trebui să vă intereseze, alții au calea lor, iar ea nu e treaba voastră, ci a lor, voi aveți o singură misiune personală permanentă: să deveniți cea mai bună versiune a voastră din toate timpurile, din toate dimensiunile, din toate formele. Bună în sensul de completă, bogată în experiență și cunoaștere de sine.

Amintiți-vă că nu sunteți singur(ă), că depindeți de ceilalți, că așa e și normal, că scopul este obținerea armoniei în diversitate și că binele comun este mai presus decât cel individual.

La mulți ani!

Karma de neam sau cronica unei suferinţe anunţate

Nu locul îl mântuieşte pe om, ci voinţa lui. Adam a căzut din Rai, în timp ce Lot s-a mântuit chiar în Sodoma.

Sfântul Efrem Sirul

Scriu acest articol chiar în seara Crăciunului, care are drept semnificaţie naşterea Mântuitorului. În febra sărbătorilor şi a sărbătoririi majoritatea acestei lumi uită în mod convenabil că Isus s-a născut iudeu, într-un loc şi timp predestinat să aibă nevoie de un mântuitor de neam, într-un neam care deşi îl aştepta şi îi avea prevestită venirea, nu l-a recunoscut, ci dimpotrivă, i-a înlesnit martiriul prin trădare şi lipsă de recunoştinţă şi recunoaştere. Sigur, acum recunoaştem că Isus s-a urcat pe cruce pentru noi, creştinii, pentru iertarea păcatelor noastre, pentru a ne învăţa lecţia iubirii şi a sacrificiului de sine, pentru… Ah, au trecut 2000 de ani degeaba, căci nu cred că neamul iudeilor, sau neamurile care au aderat la propăvăduiala creştinismului au învăţat măcar bazele acestor lecţii. Eu cred că naşterea şi moartea lui Isus au evitat doar o altă Sodoma şi Gonora, şi cam atât.

Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu pentru om; nu este lucrarea omului pentru Dumnezeu.

 Lewis Sperry Chafer

În ciuda succesului de marketing din partea apostolilor care au transformat bulgărele într-o avalanşă, şi care l-au transformat în cel mai cunoscut Mântuitor, maestru ascensionat (deşi puţini îl numesc ca atare), el nu a fost, nu este, şi nici nu va rămâne singurul Mântuitor, şi din păcate, nici cel mai eficient. Fără a-i ştirbi din importanţa mesajului şi nici din influenţa pozitivă avută asupra omenirii de-a lungul celor 2000 de ani, el rămâne totuşi doar unul dintre jucătorii de pe tabla de şah a Pământului, o cale de urmat, însă pentru ca ea să reprezinte întradevăr Calea, Adevărul şi Viaţa pentru realitatea de acum, Isus ar trebui să renască acum şi să rescrie scenariul adaptându-l la karma de acum, la modul de viaţă din prezent. Că a vrut sau nu, că i-a plăcut sau nu, Isus şi-a asumat misiunea din partea Tatălui.

Dezechilibrul naşte suferinţă. Suferinţa naşte lecţii. Lecţiile învăţate nasc armonie.

Marius Simion

Eu m-am născut în România, şi astfel mi-am asumat karma acestui neam, prin urmare mă interesează, direct şi personal influenţa credinţelor de viaţă asupra lui. Unul din maeştrii mei spune că e un privilegiu să te naşti în România, mai mult decât cel de a te naşte, pentru care şi îngerii sunt invidioşi, pentru ocazie. România, Grădina Maicii Domnului, cum o numea fostul Papă nu prea pare în clipa de faţă de invidiat. În ciuda prevestirilor privind un viitor de aur, recunoaşterii ezoterice drept locul naşterii a multor spirite înalte, din ce în ce mai multe treze şi care lucrează mai mult sau mai puţin conştient pe karma personală şi de neam, per ansamblu karma de neam oscilează. M-am întrebat de ce_ Pentru că şi un spirit înalt poate cădea în păcat, şi în capcana suferinţei. Pentru că nu-i aşa, doar prin suferinţă te poţi mântui, aşa că la mai multă!

Dacă aţi şti voi câtă nimicnicie este în lumea de dincolo şi dacă aţi şti cât de facilă şi uşoară este mântuirea n-aţi mai aştepta impostori de aiurea care să vină să vă mântuiască.

 Mircea Eliade

Ca spirit, faptul că mi s-a permis să mă nasc aici, din nou şi din nou, a fost datorită unor contracte karmice încheiate cu alţi reprezentanţi ai neamului, şi pentru că şi altădată am lucrat pentru karma acestui neam, uneori mai mult, alteori mai puţin. Ce pot spune este că fiecare întrupare a adus cu ea suferinţă, uneori veche şi aceeaşi, alteori nouă şi uşor diferită. Fiecare misiune asumată cu acest neam, în acest loc, m-a legat şi mai tare de karma neamului, de spiritele aflate aici întrupate acum şi de locuri. Mii de fire mă leagă de destinele altora, deşi propria mea carte a destinului este albă. Aş putea să le rup, să mă detaşez de ele? Cu siguranţă, dar de ce aş face-o dacă eu ca spirit le-am ales să-mi lege destinul de al celorlalţi. Puteam să plec de câteva ori, sau să nu mă mai întorc odată plecată, şi mi-a luat mult timp să înţeleg că pentru mine calea nu este cea a detaşării, ci a păstrării ataşamentului.

Călcat de oameni în picioare
Pe toţi susţine şi ajută
Şi-apoi cu câtă detaşare
El tălpile ni le sărută!

Paradoxul Pământului de Vasile Manole 

După cum spuneam, există mai mulţi mântuitori de neam, şi mai multe căi, deşi sunt câteva nuanţe ale adevărului, deşi esenţa rămâne aceeaşi. Isus spune: ”Lasă tată, lasă mamă, şi urmează-mă pe mine”, budiştii recomandă detaşarea de lume, căci ea este trecătoare şi înşelătoare. Isus oferă exemplul sacrificiului de sine de tip jertfă: “iată, beţi din sângele meu şi mâncaţi din trupul meu”, iar budiştii duc stăpânirea de sine la formă de artă, tratându-şi corpul ca pe o haină. Doar că acest neam înţelege greu, şi e destul de tare de cap cât şi ceea ce înţelege să înţeleagă greşit, deşi condiţiile optime pentru facilitarea înţelegerii au fost create din abundenţă.

De ce continuă viaţa să-mi dea lecţii pe care nu vreau să le învăţ?

 Ashleigh Brilliant

Spunea Winston Churchill că cei care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete.Cam aşa funcţionează şi karma, dacă nu te prinzi ce ai greşit, tot repeţi aceeaşi greşeală până te prinzi, şi nu o mai faci. Şi la nivel micro individual, şi la cel macro, de neam. Românii au o istorie a trădării, sacrificiului de sine prost înţeles, autosabotării, alergării după cai morţi să le ia potcoavele, şi în general a lipsei de apreciere a calităţii vieţii. De la otrăvim fântânile şi pârjolim recoltele să nu aibă duşmanii ce bea şi mânca, sau cu ce ne teroriza, până la a vota negativ, aşa ca să-i mai speriem pe ăştia să fure mai puţin, nemaicontând că efectul tot ăla rămâne, dar măcar am făcut-o noi, şi au suferit şi ei.

Cea mai importantă lecţie pe care ţi-o dă viaţa e când afli că şi nebunii au uneori dreptate.

Winston Churchill

Iată un exemplu din istoria mai recentă, vă mai amintiţi perioada ceauşistă? Cei care aţi experimentat ceva din ea… Mulţi au experimentat-o ca o adâncă suferinţă, dar câţi au sesizat oportunitatea pe care ea o oferea spre mântuire. Hainele erau la fel, obiectele din jur asemănătoare şi de aceeaşi calitate şi preţ, interzicerea şi constrângerile exterioare ducând, puţini au realizat, la o bogată dezvoltare interioară, sau cel puţin potenţialul era acolo, disponibil spre a fi accesat. Dreptul la viaţă, atât de hulit, căci împiedica avorturile, a adus totuşi multe puncte, căci nimic nu este mai important în univers decât oferirea unei ocazii unui spirit de a se naşte şi experimenta. Şi ce am făcut noi ca popor? Ne-am trădat conducătorul fix în zilele dinaintea Crăciunului, ca să fie treaba treabă.

Învaţă să fii mulţumit cu cine eşti şi ce ai, căci atunci valoarea a tot ce eşti şi ai este de nepreţuit, altfel preţul pe care tu l-ai pune e posibil să producă pierderi ascunse.

Floriana Ungureanu

În radiestezia multidimensională se spune că atunci când karma de neam are notă peste 7, poţi părăsi neamul şi să cauţi meleaguri mai verzi. După revoluţie, balanţa karmei de neam inclina spre plus suficient cât să permită un exod destul de semnificativ. Mirajul unei vieţi împlinite cu diverse lucruri şi experienţe diferite de cele cunoscute a împins multă lume spre transformarea aurului spiritual în numerar care să achite o casă cu multe camere nelocuite, o maşină capabilă să alerge peste limita permisă sau chiar recomandată, şi alte obiecte rar folosite al căror preţ fizic nici nu se compară cu cel emoţional. Şi iată că bunăstare nu e egală cu fericirea, nici măcar mulţumire, pentru că sufletul celor rămaşi acasă se umple cu sentimente de abandon, trădare, suferinţă, deşi aurul spiritual era investiţia în contul lor.

Cu spiritul este ca şi cu stomacul: nu-i poţi da decât lucruri pe care le poate digera.

Winston Churchill

Paradoxal este că nici cei plecaţi şi nici cei rămaşi nu sunt fericiţi, iar pe măsură ce trece timpul şansele de a remedia situaţia scad. Da, e bine să te desprinzi de legăturile ce te ţin în familie, neam, însă acest lucru este benefic numai când tu eşti mântuitorul care şi-a înţeles menirea care are o acoperire mai largă decât familia şi neamul de care aparţii, altfel e doar o eschivare, o neasumare, o amânare şi agravare a situaţiei, pentru că mergi împotriva curentului şi nu respecţi planul divin pe care chiar tu ţi l-ai stabilit la nivel de sine superior când ai venit la întrupare, iar oricât de departe ai fugi, nu poţi fugi de tine însuţi şi nici de lecţiile pe care le ai de învăţat, şi cu cât fugi mai tare şi le accepţi mai puţin, cu atât ele se vor îngreuna.

Dacă râzi, viaţa râde cu tine. Dacă plângi, viaţa râde de tine.

Paul Avram

Dacă noi ca popor am avut vreodată “a saving grace” cum spun englezii, adică înger salvator sau un har care să ne ajute în mântuire, acesta a fost simţul umorului. Românul face haz de necaz, pune copii să râdă ca să facă soarele să strălucească şi să cânte ca să aducă norii de ploaie, şi joacă şi chiuie ca să uite de suferinţă. Dacă şi-ar aminti şi folosi mai mult aceste haruri, cine ştie, poate că ar (re)descoperi o nouă cale de mântuire de suferinţă, de eliberare de karmă, de înţelegere a sensurilor vieţii s-ar relaxa, şi-ar descoperi siguranţa de sine şi mulţumirea din îndeplinirea misiunii personale. Căci mă îndoiesc că IKIGAI-ul majorităţii celor plecaţi este îngrijirea bătrânilor, culegerea căpşunilor sau turnarea betoanelor, deşi poate că a unora chiar e (am un caz chiar aprorpiat).

Să vă fie de reflecţie şi introspecţie

Sarmisegetusa, legătura Sinelui cu străbunii și focul sacru

Sunt locuri în care revii vrând-nevrând, uneori ajungi într-o simplă plimbare, alteori ai un scop precis, și câteodată, cele două se combină si o simplă plimbare capătă un scop precis și o aură de misiune personală (poate chiar pe viață), iar alteori scopul scuză dorul de plimbare. Uneori sunt testele tale, alteori îi tragi (sau împingi) pe alții după tine. Sau te iei de mână și pui umărul la treabă la un proiect comun.

Sarmisegetusa este un astfel de loc, în care am revenit singură și însoțită de prieteni, și unde m-am reunit cu vechi prieteni cu care am reînnodat prietenia. Îmi vine în minte în special urcușul împreună cu un grup de prieteni până la cetatea Blidaru, în care puțini am conștientizat pe loc sau vreodată că este drumul inițiatic de revelare a Sinelui. Deși salamandrele întâlnite din zece în zece pași pe drum ar fi trebuit să ne dea un indiciu clar.

Întâlniri cu salamandre

Salamandra reprezentând rezistența la atingerea pasiunii, viața fără păcat, un simbol al loialității, castității, imparțialității, curajului. Simbolizând însă și flacarile focului pe care trebuie să-l înfrunte, ispita. Aristotel a scris despre ea că nu arde în foc și dacă este trecută prin flăcări le stinge imediat. Cloquet considera salamandra un simbol al lui Hristos: acesta, ca și ea, a trecut prin flăcările iadului la crucificare, dar acestea nu au lăsat urme, o personificare a botezului lumii cu flăcările Duhului Sfânt. Pentru că își poate regenera coada si membrele, reprezintă un simbol al reînnoirii, regenerării, renașterii și creșterii - iar ca animal totemic, salamandra cere oamenilor să facă apel la cele mai profunde resurse pentru a-și canaliza energia vitală spre dezvoltarea vietilor lor.

În grup, doi prieteni, cuplu de vreo 2-3 ani, au fost singurii care au dat peste două salamandre care au dat curs chemării naturii spre reproducere, și le-au prins în flagrant delict, culmea că și ei s-au trezit că ne cheamă la botez în anul următor. Eu am găsit-o pe a mea ascunsă după un copac, cățărându-se leneș prin scobiturile lui. Nici eu nu m-am prins de mesaj că era timpul să accesez nivelul de copac al vieții în procesul de ascensiune. Nu pe loc, după cum spuneam, dar semințele au fost plantate atunci.

Energia străbunilor și focul sacru

Nici vizitele la Fețele Albe nu au fost mai puțin impresionante. Prima urcare a fost testul de foc, dacă reușesc să urc fără să fac combustie sau să leșin de la senzațiile tari, atât în fizic cât și în extra-fizic. Copacii care vuiesc amenințător și care își îngroapă benevol coroana în pământ sunt o experiență cel puțin interesantă de observat de către cei cu sânge cald în instalație. Pentru că fără să-ți cureți sufletul, nu poți să urci acolo. Pe unii străbunii, păzitori ai locurilor, îi vor împiedica să acceseze locurile sacre fără o purificare prealabilă, iar pe alții îi vor chema să vină să curețe în urma celor care au scăpat filtrului.

Sarmisegetusa este locul în care elementele se unesc pentru a forma Eterul, centrul de comandă responsabil cu introducerea și extragerea datelor (de la nivel subtil) în și din nivelurile de stocare reprezentate chiar de natura înconjurătoare. Cel puțin în plan subtil, sub locul respectiv se află un oraș cu o bibliotecă de talia celei din Alexandria, sau chiar a Vaticanului. O bibliotecă cu ilustrări în planul fizic de deasupra dacă știi unde să te uiți, să citești semnele. Asta este moștenirea lăsată de străbuni, pe ea trebuie să o cunoaștem și să o respectăm.

CITEȘTE ALTE POVEȘTI CU MULTE ÎNȚELESURI